Apologia a doua a Sfântului Iustin Martirul și Filosoful are, în Codex Parisinus, titlul Către Senatul Romanilor, inventat, probabil, de copist, după formula de la începutul piesei „O, romani!”. În realitate, așa cum reiese de la începutul ei, Apologia a II-a se prezintă ca o parte sau ca un apendice al Apologiei I, fiind adresată împăraților Marc Aureliu și Lucius Verus și senatului roman. A fost determinat să scrie din nou, deoarece pe lângă insuccesul primei Apologii, a mai fost și atmosfera nou creată prin venirea la conducerea imperiului a lui Marc Aureliu. Creștinii au avut parte de o prigoană și mai dură, în primii ani ai domniei lui Marc Aureliu, din cauza faptului că toate nefericirile publice erau puse pe seama lor. Sfântul Iustin arată că suferințele creștinilor sunt opera diavolilor. Creștinii le rabdă și, prin aceasta, lumea se menține și progresează. Nu pierde ocazia de a vorbi despre schimbarea radicală care s-a petrecut cu sine, desigur, cu dorința vie și permanentă de a se constitui într-un exemplu care să fie urmat de câți mai mulți dintre păgâni. Sfântul dovedește adresanților că doctrina creștină este superioară celei filosofice păgâne. De asemenea, face o comparație între Iisus Hristos și filosoful Socrate, spunând că pentru învățătura acestuia din urmă nimeni nu a murit, pe când pentru doctrina lui Iisus Hristos, au murit mulți, nu numai savanți și filosofi, dar chiar și neștiutori și muncitori. Apologia se încheie prin rugămintea adresată împăratului de a o publica și sancționa cu autoritatea sa, așa cum va crede de cuviință, spre a risipi calomniile răspândite împotriva creștinilor, dorind ca toții oamenii să ajungă la cunoașterea adevărului. Părintele Coman arată că efectele celor două Apologii nu au fost cele pe care și le-a propus autorul, dar cititorii păgâni, sinceri și nepreveniți au aflat cu surprindere lucruri extrem de interesante citind cele două opere.
Pr. Nicolae Bogdan Lica