Dialogul cu iudeul Trifon, a treia operă autentică a Sfântului Iustin și cea mai întinsă dintre ele, încearcă să descurce și să precizeze raporturile dintre creștinism și iudaism. Critica nu are încă certitudinea dacă Trifon este vestitul rabin palestinian Tarphon, despre care vorbește Mișna și care a murit pe la anul 135. Discuțiile dintre Sfântul Iustin și Trifon, care au avut loc la Efes, par să fie petrecute într-un cadru real, deși unele trăsături ale scenei sunt imaginare. Acest dialog l-ar fi avut chiar Sfântul Iustin la Efes, în anul 135, în două zile consecutive, și conține 142 de capitole. Este dedicat unei singure persoane numită Marcu Pompei, prezentată de Sfântul Iustin ca foarte scumpă pentru el. În această operă, Sfântul Iustin Martirul și Filosoful conturează o nouă dimensiune a raportului legăturii dintre Dumnezeu și om. Raportându-și mereu apologia la Persoana și lucrarea Mântuitorului Hristos, Sfântul Părinte reușește să răstoarne rațiunea preconcepută a Legii, articulând adevăratul sens al existenței umane: apropierea de Hristos și împărtășirea permanentă din darurile Sale cele bogate. Pe când se plimba în oraș, Iustin întâlnește un grup de tineri: unul dintre aceștia îi adresează salutul „Bucură-te, filosoful!”. Iustin îi răspunde la salut și atunci tânărul explică: „Am învățat la Argos, de la Corint Scolasticul, că nu trebuie să disprețuim și nici să trecem cu vederea pe cei ce poartă o astfel de haină, dimpotrivă, să ne dăm toată osteneala să stăm de vorbă cu el, doar-doar, din această conversație ar putea rezulta vreun folos, fie pentru unul, fie pentru altul. De aceea, când văd pe cineva cu o astfel de haină, mă apropii de el cu multă plăcere” (Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, Dialogul cu iudeul Trifon, I…, p. 91).
Începând această discuție, Sfântul Iustin oferă interlocutorului său foarte multe detalii privitoare la felul în care a ajuns el la credința în Hristos, povestindu-i îndelunga căutare a adevărului pe care a parcurs-o prin mai multe școli ale vremii. Dialogul a continuat pe mai multe teme, printre care: abrogarea legii mozaice și divinitatea legii evanghelice mărturisită de desăvârșirea profețiilor Vechiului Testament în persoana lui Iisus Hristos. De fapt, aceste două părți ale aceleiași teze rezumau controversa iudaică la început. Atunci când Sfântul Iustin îi cere lui Trifon să spună ce acuze mai aduc evreii creștinilor, acesta răspunde că el cunoaște perceptele evanghelice care sunt cu adevărat mărețe, dar este mirat de faptul că, deși se caracterizează drept evlavioși, creștinii nu țin sabatul și nu respectă circumcizia. Este o oportunitate pentru Iustin de a-și exprima părerea despre aceste practici iudaice. Evreii se fac vinovați, spune el, de faptul că au disprețuit Legea cea Nouă, care este cu adevărat mântuitoare și nu circumcizia, care nu este un ritual nesemnificativ în sine, dacă nu este însoțită de dreptate.
Totodată, vorbește despre identitatea Logosului cu Dumnezeu, Care, în Vechiul Testament, a vorbit particular și profeților, iar acum s-a întrupat din Fecioara Maria. Eforturile exegetice ale Sfântului Iustin ating aproape totdeauna frumuseți interpretative unice, care au devenit indicații normative pentru teologia creștină ulterioară. Arată că adorarea lui Iisus Hristos nu contravine monoteismului, la care toți iudeii țin atât de mult și citează texte din Vechiul Testament pentru a sprijini ideea de mesianitate a Mântuitorului. Uneori, Trifon recunoaște că Sfântul Iustin a dovedit cu texte că Hristos a pătimit, că va veni cu slavă, că va lua împărăția veșnică a tuturor neamurilor și că orice împărăție i se va supune. Dar nu se lasă convins și că Hristos a venit și că El este identic cu Iisus cel răstignit. La replicile lui Iustin, care stăruie tot timpul asupra identității dintre Hristos cel profețit și Iisus cel răstignit, Trifon cere lămuriri suplimentare, de care nu e niciodată mulțumit, sau tace. În partea de final vorbește despre păgânii care formează poporul ales al lui Dumnezeu, odată cu abaterea iudeilor de la rânduiala cea bună a Domnului, susținând că și păgânii au dreptul să intre în Împărăția lui Dumnezeu, care este Biserica creștină evidențiind astfel universalitatea Bisericii. Sfârșitul este dorința sinceră a lui Iustin ca iudeul Trifon și prietenii lui să se convertească. Pe lângă aceste trei probleme deosebite și caracteristice, el amintește de răutatea iudeilor, despre falșii creștini, etc.
Scrierile Sfântului Iustin emană sentimentul de dreptate, de iubire pentru adevăr, de responsabilitate față de semeni, el neavând scopul de a scrie ca să rămână nemuritor prin opera sa, ci din dorința arzătoare de a-i salva pe oameni din păcatul dat de necunoaștere. S-a constituit exemplu în fața tuturor și a făcut mărturisirea publică a frământărilor sale sufletești. Până și la momentul procesului, Sfântul Iustin se străduia să facă înțeleasă doctrina creștină și parcă spera ca, dintr-un moment în altul, toată lumea – în frunte cu filosoful Marc-Aureliu – să accepte adevărurile de credință ale creștinismului.
Pr. Nicolae Bogdan Lica