Poate omul sa posede intelepciunea lui Dumnezeu? Sunt multe versete care ne spun ca Dumnezeu ne da intelepciunea Lui. Probabil Imparatul Solomon este omul cel mai bine cunoscut pentru intelepciunea Lui. “Dumnezeu a dat lui Solomon intelepciune, foarte mare pricepere si cunostinte multe ca nisipul de pe tarmul marii” (1 Imparati 4:29). Alte exemple se gasrsc in 1 Imp. 5:12, 10: 24, Exod 31:3 (Moise), Deutoronom 34:9 (Iosua) si Efeseni 1:17 (rugaciunea lui Pavel in Efes).
Dupa ce trateaza despre incercarile vietii, Iacov spune in capitolul 1 cu versetul 5: Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată.
Fara intelepciune, viata poate fi spinoasa. Intelepciunea umana ne poate duce in probleme si mai multe, viata poate parea nedreapta. Daca viata ar fi in totalitate dreapta, fiecare dintre noi am suferi etern pentru fiecare imperfectiune din viata nastra din viata noastra imperfecta. De aceea, este binevenit faptul ca un Salvator drept face legatura intre omul imperfect si Dumnezeul perfect intr-un mod plin de intelepciune. Fiecare individ ar trebui sa caute intelepciunea lui Dumnezeu. Daca ne intoarcem inima spre El si dam voie Cuvantului Sau sa ne indrume vom trai o viata inconjurata de dragostea si intelepciunea lui Dumnezeu.
Intelepciunea trebuie sa fie in fruntea tuturor faptelor; pentru ca fara intelepciune orice, chiar si ceea ce pare bun, se schimba in rautate cand se face la timp nepotrivit si fara masura. Dar cand cuvantul si intelepciunea fixeaza timpul si masura pentru lucrurile bune, castigul in folosirea lor este minunat si pentru cei care dau si pentru cei care primesc.
Adevărul lui Dumnezeu – mai presus de orice alt adevăr şi, deci, singurul care merită acest nume – este inaccesibil minţii omeneşti şi nu poate fi cunoscut, aşa cum ne aminteşte Sfântul Siluan – decât prin Sfântul Duh, care fiind de o cu totul altă natură decât raţiunea omenească, nu poate fi nicidecum dobândit pe cale intelectuală, nici predat în universităţi, nici studiat în biblioteci. Nu putem „învăţa” Duhul Sfânt ca pe o materie şcolară, nu-l putem nici spune, nici citi, nici gândi, nici înţelege prin mijlocirea limbajului şi categoriilor noastre raţionale. De aceea putem fi încredinţaţi că orice fel de reprezentare conceptuală sau construcţie intelectuală care ne apare în minte sub numele de Dumnezeu, nu este decât o închipuire omenească, după chipul şi asemănarea nostră, făurită de facultăţile noastre naturale, care nu cunosc decât măsurile acestei lumi. Aşa încât, în loc să ne înalţe către Dumnezeu, speculaţiile noastre filozofice şi metafizice ne ţin legaţi de această lume în mod mai viclean şi mai îndărătnic decât făptura de carne: „Vai de cei care sunt înţelepţi în ochii lor şi deştepţi după capul lor” (Isaia 5, 21).
Cel care se încrede în propria sa înţelepciune se îndepărtează în aceeaşi măsură de Duhul lui Dumnezeu care este de o cu totul altă natură decât inteligenţa omenească. Ideea mea, teoria mea, sistemul meu, devin un obiect de credinţă şi de cult, un idol zămislit de inteligenţa noastră rătăcită, orbită de trufie, şi încă şi mai oarbă decât dacă n-ar fi ştiut nimic: „Voieşti să-l ţii pe Dumnezeu sub privirea ta, Dumnezeu, fiinţa care n-are niciun început, imuabil, imaterial, incoruptibil, cel care este omniprezent, mai presus de toate şi infinit superior creaţiei universale ? (…) Dacă cineva îşi închipuie că are o cunoaştere perfect clară, el dovedeşte prin aceasta că nu ştie nimic” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre neputinţa cunoaşterii lui Dumnezeu).
Cunoaşterea intelectuală, sortită prin însăşi natura ei să rămână în afara adevărului – ea situîndu-se în sfera lui „a avea”, în timp ce adevărul se înrădăcinează în „a fi” –, poate deveni, atunci când pretinde a cuprinde necuprinsul, o formă de erezie şi o ispită diavolească, prin care cel viclean se arată închipuirii noastre sub înfăţişarea unui doctor universitar sau chiar a unui Sfânt Părinte – dat fiind că Satana se poate preface în înger al luminii (II Cor. 11, 14) – pentru a ne încredinţa că suntem mai înaintaţi decât mulţi alţii pe calea lui Dumnezeu şi destul de luminaţi pentru a-i călăuzi şi pe ceilalaţi pe calea adevărului. Dar adevărul se îndepărtează ca un miraj pe măsură ce cunoaşterea noastră avansează, căci simplul fapt de a putea cunoaşte şi numi un lucru dovedeşte că acel lucru nu este Dumnezeu: ”Dacă aş avea un Dumnezeu pe care l-aş putea cunoaşte, n-aş mai putea să-l consider ca fiind Dumnezeu! Dacă cunoşti ceva despre Dumnezeu, el nu este deloc aceasta” (Meister Eckhart, Predici).
Aşa cum ştiinţele vieţii nu sunt viaţa şi o planşă anatomică nu poate înlocui un trup omenesc, tot aşa, teologia nu este Dumnezeu, dogma Sfintei Treimi nu este Sfânta Treime, noţiunea de Duh Sfânt nu este Duhul Sfânt, şi aşa mai departe… Ca şi viaţa, Dumnezeu nu poate fi cunoscut decât prin atributele şi energiile lui, „Fiinţa divină fiind prin esenţă dătătoare de viaţă (…). Căci Viaţa adevărată este Cel care este prin esenţă. Ori această fiinţă este inaccesibilă cunoaşterii. Prin urmare, dacă Natura dătătoare de viaţă transcende cunoaşterea, ceea ce putem cuprinde cu mintea nu este deloc Viaţa. Iar ceea ce nu este viaţă nu are putinţa de a transmite viaţa”. (Sfântul Grigorie al Nisei, Viaţa lui Moise).
Aceasta înseamnă oare că cunoaşterea este zadarnică şi gândirea raţională fără de folos în relaţia noastră cu Dumnezeu? Nicidecum. Aşa cum se spune că banul este un bun slujitor dar un rău stăpân, tot aşa raţiunea este un bun slujitor când ne luminează calea către Dumnezeu, şi un rău stăpân când pretinde că ea este această cale. Raţiunea sănătoasă îşi cunoaşte limitele şi ştie că nu va putea şti niciodată totul. Ea este un antidot indispensabil împotriva iluziilor şi patimilor omeneşti, atunci când nu face alianţă cu acestea. Raţiunea îşi trage forţa din însăşi neputinţa ei, căci prin ea cunoaştem adevărata stare a fiinţei noastre muritoare. Ea ne aminteşte la tot ceasul capacităţile noastre limitate, slăbiciunea şi infirmităţile noastre, exilul nostru pământesc sub robia morţii, şi imposibiltatea salvării prin propriile noastre mijloace. Ea ne atrage către Dumnezeu prin însăşi absenţa lui, dându-ne o viziune exactă a neputinţei şi a neantului fiinţei desprinse de Creatorul ei. Raţiunea, bine întrebuinţată, nu ne poate duce decât la smernie şi pocăinţă. Iar smerenia şi pocăinţa ne fac vrednici de a primi harul Sfântului Duh. Acolo unde se opreşte cunoaşterea raţională, începe adevărata cunoaştere: „însuşi faptul de a nu cunoaşte nimic este cunoaştere” (Sfântul Maxim Mărturisitorul).
Căci raţiunea este o facultate naturală şi nu poate cunoaşte ceea ce este deasupra naturii. Raţiunea nu poate cunoaşte decât fiinţa căzută în păcat. Ea ne dezvăluie ca o radiografie plăgile ucigătoare ale sufletului căzut în păcat. Adevărul suprem al raţiunii este moartea. Ea nu poate merge mai departe. În timp ce adevărul lui Dumnezeu este Viaţă, şi el nu poate fi cunoscut decât prin credinţă, „a cărei cale merge deasupra naturii”: „Cunoaşterea este urmată de spaimă. Dar credinţa este urmată de nădejde. (…) Căci credinţa are puterea de a face o fiinţă nouă după asemănarea lui Dumnezeu” (Sfântul Isaac Sirul, Cuvântări ascetice).
Pr. Nicolae Bogdan Lica