Primul om, fiind creat după chipul si asemănarea lui Dumnezeu, deci fiu al lui Dumnezeu după har, are putința de a stabili un dialog cu Creatorul său. ,,Căci nu era cu putință ca omul creat să se arate altfel fiu al lui Dumnezeu și dumnezeu prin îndumnezeirea prin har, dacă nu se năștea mai înainte cu voința din Duh”.Omul a fost chemat la existență și a acceptat venirea la ea sau a răspuns la chemare.În acest dialog omul e prezent cu toată ființa sa: trup și suflet. Omul e creat de Dumnezeu printr-un act special, fiindu-i dăruite trup și suflet sensibil deodată, și apare astfel ca specie întreagă.Prin demnitatea de chip al lui Dumnezeu este indicată , de la început, înrudirea precum și relația specială a omului cu Dumnezeu. Prin actul creării ( Facere 2, 7 ), Dumnezeu a sădit în om nu numai sufletul înrudit cu El, ci și harul Său, ca manifestare a relației Sale cu făptura umană, care provoacă în om răspunsul la chemarea de comuniune adresată lui de Dumnezeu.Aflându-se într-o relație personală cu Creatorul său, omul are o nestăvilită nostalgie după El, de cunoaștere a lui Dumnezeu cel în Treime. Nu-L putem cunoaște pe Dumnezeu după ființă , ci numai după lucrarea Sa făptuitoare. Cunoștința de Dumnezeu dobândită prin contemplarea creației și a armoniei ei, adică din Revelația naturală, este incompletă, neclară și nesigură. De aceea Dumnezeu a învrednicit pe om de o altă descoperire a Sa care e mai completă, mai directă și mai sigură. Aceasta este Revelația suparanaturală care s-a făcut în mod desăvârșit prin Însuși Fiul Său întrupat (Preot Tache Sterea, „Creația-Darul lui Dumnezeu”, Ortodoxia, Revista Patriarhiei Române, nr. 1-2, ianuarie-iunie, 1988, București, pp. 49-57). De această descoperire omul se apropie cu ochii duhovnicești ai credinței, aprinsă în el de Duhul Sfânt, dar folosind și luminile naturale ale minții sale.
După învățătura ortodoxă există o cunoaștere rațională sau catafatică a lui Dumnezeu și una apofatică sau negraită, adică o cunoaștere care constă în afirmațiile despre Dumnezeu și o alta, prin depășirea tuturor conceptelor, subliniind ceea ce nu este Dumnezeu, ca Unul care este mai presus de tot ceea ce poate fi exprimat prin cuvinte și concepte omenești. Cunoașterea apofatică sau negraită este superioară cunoașterii catafatice sau raționale, completând-o pe aceasta. Această cunoaștere apofatică a lui Dumnezeu are loc prin contemplarea naturala a rațiunilor 20divine.
Omul e creat de Dumnezeu și cu rațiune care tinde mereu să fie orintată spre Rațiunea supremă, aflându-se, cu aceasta, într-o înrudire specială prin sufletul dăruit la creație. Pe cale rațională sau catafatică Îl cunoaștem pe Dumnezeu numai în calitate de Cauză creatoare și susținătoare a lumii. Dar prin cunoașterea apofatică avem un fel de experiență directă a prezenței tainice a lui Dumnezeu, care depășește simpla cunoaștere a Lui în calitate de Cauză sau Autor, investit cu unele atribute asemănătoare oamenilor. Prin acest fel de cunoaștere înaintăm spre ființa plină de taină a lui Dumnezeu, pe care nu o putem cunoaște în adâncul ei definit, spre occeanul existenței supraabundente care este Dumnezeu. Cele două feluri de cunoaștere: catafatică sau rațională, și apofatică, în iubire, sau suprarațională, nu se contrazic și nu se exclud, ci se completează reciproc.
Pr. Emanuel Popescu,
Parohia „Sf. Filofteia” – Spital,
Râmnicu Vâlcea