Lumea este un simbol pentru Dumnezeu: în ea se ascund rațiunile divine ale lucrurilor.Privind aceste rațiuni omul înțelege că totul se înlănțuie, se ține de Dumnezeu.Prin prisma sensurilor divine din lume, el recunoaște fiecărei persoane sau lucru un rost și o finalitate în funcție de Făcătorul lor.El vede că Dumnezeu e centrul spre care gravitează totul și nicidecum persoana lui.De aici se impune și o comportare morală anumită.Adică să cugetăm și să ne folosim de lucruri după ideile sau înțelesurile lor simple, fără a asocia la ele înțelesuri pătimașe în virtutea cărora ele trebuie să satisfacă poftele noastre trupești. Văzând deci legăturile lucrurilor cu Dumnezeu, relația lor cu Cel ce le-a creat, ne folosim de ele conform cu scopul divin sădit de Dumnezeu în ele.
Comuniunea, în adevăratul înțeles al cuvântului, se realizează, însă, de obicei, între acele persoane care vădesc aptitudini și, mai ales, însușiri comune, care le apropie una de alta.Pe măsură ce deosebirile dintre două persoane dispar, comuniunea dintre ele devine mai strânsă și, în aceeași măsură, cunoașterea reciprocă mai profundă.Manifestarea acestei năzuinți specific omenești își găsește aplicarea deplină în comuniunea omului cu Dumnezeu.Astfel se clarifică deplin sensul cuvintelor Sfântului Grigorie de Nissa, potrivit căreia numai „cei ce se aseamănă se pot cunoaște”. Asemănarea este deci, cum se afirmă îndeobște, condiția neapărată a cunoașterii de Dumnezeu, suprema fericire a omului.Acest ideal se realizează progresiv și, pe măsură ce omul înaintează pe culmile vieții duhovnicești, în aceeași măsură el se înalță pe treptele cunoașterii lui Dumnezeu.Trecerea pe tărâmul supranaturalului caracterizează astfel ultima fază a vieții duhovnicești, aceea a unirii cu Dumnezeu sau a îndumnezeirii.Omul nu se cunoaște pe sine separat de lume și de semenii săi. El se cunoaște pe sine proiectat pe ecranul lumii și în conștiința semenilor săi și se dezvoltă în legătură cu lumea și cu ei.Omul Trebuie să cunoască lumea și pe smenii săi și să se folosească de ea și de ei, pentru a-și explicita și dezvolta posibilitățile sale.El trebuie să dea lumii chipul său, pentru a cunoaște lumea și implicit pe sine însuși.Sau lumea îi servește la actualizarea chipului său.Totuși el rămâne distinct de lume.Lumea rămâne o realitate obiectivă, pentru ca omul să se poată cunoaște prin această obiectivitate a lumii, într-un fel oarecum obiectiv.Sfântul Atanasie declară că există o solidaritate între Înțelepciunea divină, înțelepciunea răspândită în lume și ființa umană.De aceea, omul nu repetă numai cuvântarea Fiului reflectată și obiectivată în lume, sau nu e numai un ecou al Logosului, care vorbind creează lumea și o dezvoltă creator în dialog cu omul (Pr. Valeriu Drăgușin, „Cunoașterea lui Dumnezeu – condiție a mântuirii personale”,Ortodoxia, Revista Patriarhiei Române, nr. 2, aprilie-iunie, 1988, pp. 124-132).
Omul este pus, asemena Fiului, într-o relație cu Tatăl.Omul își însușește poziția Fiului față de Tatăl, ca și „chip al Tatălui”.Spiritul omenesc are sădită în sine o neostenită aspirație după cunoștința mai deplină a lui Dumnezeu și putința de a se învrednici de satisfacerea acestei aspirații.Deci noi nu vom înceta de a cunoaște pe Dumnezeu nici în viața viitoare, căci dacă ar dispărea vreodată în om cunoștința lui Dumnezeu, acesta n-ar mai fi om, ci ar deveni asemenea animalelor, sau chiar mai prejos de ele. Deci, vom cunoaște în veci pe Dumnezeu. Dar cunoștința din viața viitoare trebuie să fie mult mai deplină decât cea de aici.Numai păstrând în sine setea de cunoaștere, omul își dă seama de infinitatea lui Dumnezeu ca depășind mereu cunoașterea actuală.
Pr. Emanuel Popescu,
Parohia „Sf. Filofteia” – Spital,
Râmnicu Vâlcea