Germenii tendinţei gândirii atanasiene de a depăşi prăpastia dintre necreat şi creat apar în prima lucrare din diptic Oraţio contra gentes (Discurs împotriva păgânilor) :deşi Dumnezeu “este nevăzut şi de necuprins prin fire şi dincolo de toată fiinţă creată”, aceasta însuşire apofatica nu poate micşora însuşirile catafatice ale dumnezeirii pentru că “este bun şi de oameni iubitor şi cu grijă pentru sufletele făcute de El”. Practic,sfântul Atanasie vede dragostea divină şi bunătatea ,ca fundamente ontologice (mod de fiinţare) ale firii dumnezeieşti,acestea nemicsorand transcendenta Creatorului. Pornind de la principiul aristotelic că acţiunea este conformă cu natura,faptul că Dumnezeu este “filantropos”prin natura înseamnă, pentru sfântul Atanasie, că acţiunile divinităţii sunt totdeauna caracterizate de această calitate.
De aceea structura fundamentală a relaţiei dintre Dumnezeu şi creaţie este determinată de bunăvoirea divină manifestată sub forma providenţei ce îmbrăţişează întreaga creaţie.Iubirea este arcul peste prăpastia dintre transcendent şi imanent şi din această perspectivă sfântul Atanasie poate justifica raţional Întruparea Cuvântului :”Văzând deci că toată firea creată este,prin raţiunile ei, curgătoare şi pe cale de desfacere şi pentru ca să nu se topească iarăşi universul în neexistenta “ Dumnezeu hotărăşte statornicirea Logosului în lume pentru că aceasta să se “împărtăşească de Cuvântul lui Dumnezeu cel cu adevărat existent”.
Încă un domeniu filozofic exploatat în scop apologetic de către teologia atanasiana este teleologia. Teleologia stoică presupune o anumită evoluţie în mişcarea ce duce către un scop ultim. ” Mai bune decât fiinţele lipsite de viaţa sunt fiinţele vii, mai bune decât acestea sunt fiinţele raţionale”, zice Marc Aureliu. Aşa se face ca pentru stoici omul este scopul ultim al creaţiei; omul raţional, al cărui scop al vieţii nu este altceva decât contemplarea creaţiei şi din această contemplare să tragă concluzia că trebuie să ducă o viaţă conformă cu natura.
Resorturile intime ale gândirii cosmologice lui Platon,aşa cum sunt evidenţiate în Timaios dezvăluie faptul că temeiul naturii consta tocmai în mişcarea spre principiul suprem.
Depăşind în lumina Sfintei Scripuri teleologia vremii sale, sfântul Atanasie descoperă contemporanilor cauza principală a Întrupării Fiului lui Dumnezeu , dragostea Creatorului faţă de creaturile Sale, pentru că mai apoi omul să atingă ţinta lui finală: îndumnezeirea :„Noi am fost, spune Sfântul Atanasie, motivul pogorârii Lui şi neascultarea noastră a făcut iubirea de oameni a Cuvântului, ca Domnul să vină la noi şi să se arate între oameni. Noi am fost pricina întrupării Lui şi pentru a noastră mântuire S-a lăsat mişcat de iubirea de oameni, ca să se sălăşluiască în trup omenesc şi să se arate în el„. Prin Întrupare, firea noastră este prefăcută de Cuvântul, cu care am devenit concorporali, El, „făcându-Se om pentru că noi să ne facem dumnezei”.
Învăţătura creştină despre Logos cuprinsă în primele versete ale Evanghelei după Ioan, într-un limbaj aparent simplu şi netehnic, parcurge şi luminează toate problemele filosofice controversate la plinirea vremii, ca de exemplu:Adevărul,legătura dintre necreat şi creat, preexistenta eternă a Logosului,persoana şi dumnezeirea Acestuia.
Aici Logosul este numit „viaţă”, „adevărata lumină”,„lumina oamenilor” şi “adevărul” într-un proces continuu de venire în lume culminând cu momentul în care Cuvântul se face trup, condiţie în care S-a revelat pe Sine.
Am subliniat mai înainte ca Părinţii primelor veacuri se străduiau să găsească un limbaj comun cu cel al grecilor şi romanilor a căror ostilitate intenţionau să o dezarmeze, astfel că ei au subliniat poziţia lui Hristos de centru al tuturor fiinţelor raţionale, ca o confirmare a doctrinelor filozofice precreştine, şi, în special, a platonismului.
În acest cadru se mişca şi gândirea Sfântului Atanasie care demonstrează identificarea lui Hristos cu Logosul, cu Raţiunea divină, mediatoare a creaţiei. Mai mult,revelaţia biblică ,al cărei punct culminant este Însuşi Cuvântul ( Logosul întrupat),care se comunica oamenilor, transmite acest adevăr ultim şi universal pe care filozofii păgâni,după multe devieri şi incertitudini , făcând eforturi însemnate fă 17,27 27 “doar L-or pipăi şi L-or găsi, deşi El nu e departe de fiecare din noi”( F.A. 17,27)
Gândirea atanasiana transfigurează concepţia elină asupra creaţiei accentuând momentul când aceasta este intersectata istoric Întrupare. Rezultatul este iradierea din întregul cosmos a cunoaşterii lui Dumnezeu prin toate şi posibilitatea ca omul să treacă dincolo de creaţie în plinătatea dumnezeirii. Folosind uimirea,mirarea, ca act inaugural nu numai al filosofiei ci şi al credinţei,sfântul Atanasie îi aşază pe elini în pragul dezvăluirii aspectului cosmic al
Întrupării:arătându-se în trup, Logosul a dat simţurilor omeneşti un alt conţinut, ajutându-le să perceapă împreună cu toţi sfinţii dimensiunile creaţiei: „Logosul Se întinde pe Sine,
pretutindeni, şi sus şi jos şi în adâncime şi în înălţime: sus, în zidire, jos, în întrupare, în adâncime, în iad, în lărgime, în lume; toate le umple de cunoştinţa Să„.
Pr. Popescu Emanoil