Opera mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos trebuia să continue și după ridicarea Acestuia la Cer; de aceea Mântuitorul înființează acea instituție divino-umană, care se numește Biserica și în care se cuprind toți cei care cred în El, dându-i drept conducători pe Sfinții Apostoli, care la rândul lor aveau să-și lase continuatori, întemeind astfel ierarhia bisericească. Aceasta formează Biserica conducătoare, spre deosebire de poporul dreptcredincios care formează Biserica ascultătoare. Faptul că ierarhia sau clerul ocupă un loc distinct în biserică îl vom vedea după condițiile și calitățile deosebite pe care trebuie să le îndeplinească preoții, spre deosebire de ceilalți membri ai bisericii, pentru a fi păstori de suflete.
Cuvântul ,,preoție” (gr. Ierosini; lat. Sacerdotium) denumește o funcție existentă în toate religiile, din toate timpurile și atribuită unor persoane rânduite anume pentru îndeplinirea obligațiilor rituale. Preoția creștină este o instituție de origine divină, căci la începutul și puterea ei slujitoare vine, prin Sfinții Apostoli, de la Mântuitorul Însuși, care este izvorul sfințeniei și al preoției creștine, iar existența ei se poate constata neîntreruptă de la întemeierea Bisericii, pe tot parcursul istoriei creștine, până astăzi, iar canoanele și Sfinții părințiau stabilit amănunțit condițiile și calitățile necesare păstorului de suflete. Prima și cea mai importantă condiție pentru a fi cu adevărat un păstor de suflete este vocația. Prin vocație se înțelege o chemare, o tragere de inimă spre o lucrare sau o îndeletnicire, în cazul nostru o tragere de inimă spre slujirea preoțească. Lipsa chemării nu poate fi înlocuită prin nimic și ea indică totala nevrednicie a cuiva pentru slujirea Bisericii în calitate de preot.
Preoția se exprimă prin cele trei puteri sau misiuni: învățătorească, sfințitoare și conducătoare sau jurisdicțională. Acesta este cadrul întritei activități în care preotul își desfășoară misiunea sa în parohie.
Puterea învățătorească a fost dată de Mântuitorul odată cu cea sfințitoare, prin cuvintele: ,,Mergînd învățați toate neamurile, botezîndu-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfîntului Duh” (Matei 28,29)
Puterea a fost dată, în chip deosebit, la Cina cea de taină, prin cuvintele: ,,Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea” (Luca 22, 14). Despre puterea sfințitoare, Sfântul Apostol Pavel zice: ,,Așa să ne socotească pe noi ca pe niște slugi ale lui Hristos și iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I Cor 4,1)
Puterea conducătoare a fost datăprin cuvintele: ,,Cei ce vă asculta pe voi, pe Mine mă ascultă și cei ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă”.(Luca 19, 16)
Prin cele trei misiuni, slujitorii Bisericii îi aduc pe credincioși nu doar la poarta ,,tainelor lui Dumnezeu”,ci îi pune în directă legătură cu harul lui Dumnezeu, prin lucrarea Sfântului Duh. Calitatea de conducător spiritual al credincioșilor îl situează pe preot în viața social obștească în fruntea vieții morale, ca trăitor real și exponent real al morlității, ca unul care ar trebui și trebuie să fie vârful piramidei morale. Preotul este ,,omul lui Dumnezeu” și a fost mereu în centrul atenției credincioșilor, cercetat în bucuriile și suferințele sale, așa cum Sfânta Scriptură ne dă mărturie despre profetul și preotul Samuil, despre care se spune: ,,Iată, în cetatea aceasta este omul lui Dumnezeu, om cinstit de toți și tot ce spune else plinește. Să mergem și noi acolo poate ne va arăta calea pe care să apucăm” . (I Regi, 9,6)
Preotul are darul de la Dumnezeu și chemarea să arate calea care duce la Dumnezeu, calea vieții morale, fiind o personalitate bine conturată din punct de vedere moral preotul are darul de a fi ascultat, exemplul său personal, ca și întreaga sa personalitate devin roditoare în bine în rândul credincioșilor. ,,Iconom al tainelor lui Dumnezeu și lucrător împreună cu Hristos”(II Cor. 6,1), el va răspunde în fața lui Dumnezeu pentru orice suflet pierdut sau câștigat.
Cuvântul a fost totdeauna considerat mijlocul de conducere la Sfântul Potir. Adevăratul păstor de suflete trebuie să fie un propovăduitor al Cuvântului lui Dumnezeu, căci dacă nu va învăța, nu va avea nici ce sfinți. Preotul este dator să se pregătească necontenit: predicătorul lipsit de hrană izvorâtă din citirea zilnică a Sfintei Scripturi moare duhovnicește. După cum bine este cunoscut, succesul activității învățătorești decurge din cunoașterea aprofundată a Sfintei Scripturi, a Sfintei Tradiții, a Învățăturii de Credință, cunoașterea realităților vieții și curățenia vieții preotului. O calitate binevenită pentru un preot care învață pe alții este prestanța fizică și vestimentară, aceasta cerând o educație a mișcărilor corporale. Sfântul Ambrozie pune mare preț pe prestanța fizică. Gesturile preotului trebuie să fie calculate, mersul demn, liniștit, veșmintele curate, îmbrăcamintea demnă de misiunea pe care o are în mijlocul credincioșilor. Trăirea religioasă a preotului nu trebuie neglijată pentru că fară aceasta orice pregătire științifică religioasă nu ar avea valoare pentru misiunea lui preoțească, În acest sens, viața familială a preotului trebuie să fie ireproșabilă. Cu privire la viața casnică, chiar Sfinții Apostoliau hotărât că trebuie ptiviți ca vrednici slujitori numai aceia ai căror purtare în viața casnică este exemplară. În special canoanele își îndreaptă atenția mai ales asupra căsătoriei candidaților la preoție și opresc pe aceia: a) care s-au căsătorit de două ori (Canon 17 Apostolic, Canon 3 Trullan, Canonul 12 Sf ântul Vasile cel Mare); b) care au contractat vreo căsătorie cu o văduvă sau o soție despărțită de bărbatul dintâi (Canon 18 Apostolic); c) care trăiesc în concubinaj (Canon 17 Apostolic); d) care s-au căsătorit cu o desfrânată (Canon 18 Apostolic).
Tot în legătură cu condițiile morale pe care trebuie să le îndeplinească un păstor de suflete, se cere ca el să nu fie vinovat de următoarele păcate: să nu fie desfrânat și adulterin (Canon 61 Apostolic); să nu fi săvârșit omor, chiar și fără intenție (Canon 5 Sfântul Grigore de Nyssa); să nu-și fi însușit bunuri străine (Canon 24 Apostolic); să nu fie învinuit de sperjur, de cămătărie, de negustorie (Canon 44 Apostolic; Canon 17 Sinod I Ecumenic).
Calitatea de conducător spiritual al credincioșilor îl situează pe preot în viața social-obștească în fruntea vieții morale, ca un trăitor real și un exponent real al moralităii, ca unul care ar trebui să fie vârful piramidei morale. Preotul, având familia lui în societate, trebuie să devină exemplu, model de urmat. Exemplul vieții și al familiei sale, devine cel mai eficient mijloc de formare religios-morală a credincioșilor și mai ales a tinerilor de azi.
Numai atunci când se va realiza într-adevăr o moralitate adevărată în sânul credincioșilor, când preotul va propovădui nu numai cu cuvântul, ci mai ales cu fapta așa cum spune Sfântul Apostol Pavel: ,,Te fă pildă credincioșilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credința, cu curăția” (I Tim.4,12)
Trăind Sfânta Evanghelie, preotul dovedește că el însuși crede și vrea să se mântuiască, că el însuși trăiește într-o societate care-l vrea în vârful piramidei morale, că el însiși vrea să fie model întru toate pentru păstoriții săi.
Preotul trebuie să aibă mereu în față deviza Sfântului Grigore de Nazianz: ,,Nu pot suferi să se smintească întru mine cineva, din cei care cercetează cu atenție faptele mele…” și atunci de bună seamă se vor odihni asupra lui darurile și binecuvântarea lui Dumnezeu, iar din partea credincioșilor se va bucura de prețuirea și respectul ce i se cuvine.
Pr. Marian Bogdan Nițulescu