Cu toții știm cât de frumoasă, sublimă și onorantă este misiunea și slujirea preoțească. Aceasta deoarece ea se desfășoară în mijlocul oamenilor, în raport direct cu aceștia, oile cele cuvântătoare de care vorbea Însuși Iisus, având de îndeplinit un mandat divin și fiind permanent asistați de lucrarea harului divin. Iar întrucât oamenii sunt diferiți, mai calzi sau mai reci în materie de credință, preotul trebuie să fie permanent preocupat de turma încredințată, căci, foarte ușor și rapid oamenii se pot depărta de credință, iar cei deja reci nu pot fi ignorați, căci pastorația se adresează și îi cuprinde pe toți. Preotul este preot pentru toți enoriașii, iar calitatea necesară, în mod obligatoriu, ce trebuie să însuflețească viața pastorală a preotului este dorința de a-i aduce cât mai aproape de Hristos pe credincioșii săi.
O mare ispită pentru preot, consider că o constituie autosuficiența, conștiința că totul e bine și frumos, că parohia îi merge bine, că are suficienți credincioși la slujbă. Într-un cuvânt, că își face pe deplin datoria. Dacă teologia ne învață că în cunoașterea lui Dumnezeu, în creșterea duhovnicească nu există granițe sau limite, cu atât mai puțin o finalitate sensibilă, pot afirma cu tărie că același lucru se poate aplica și în problema pastorației. Întreita misiune preoțească de a sfinți, a învăța și a conduce trebuie exercitată permanent, dar nu oricum, ci, cum trebuie.
Vedem cu toții că asistăm la vremuri tensionate, la realități sociale și economice, spirituale și religioase ce pun Biserica creștin-ortodoxă la zid, acum poate mai mult ca niciodată, fiind nevoie să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, căci, dacă vom pierde contactul cu enoriașii noștri, aceștia vor deveni și mai indiferenți față de Biserică decât au fost până acum.
Vizitele pastorale constituie, cu prilejul sărbătorilor, o modalitate eficientă de a ține legătura cu credincioșii, sau, altfel spus, de a nu pierde pulsul parohiei. Dar, aici este nevoie de o abordare obiectivă și sinceră, de o înțelegere echilibrată a problematicii. Mai întâi, o mare provocare este constituită de modul în care va reuși preotul să își impună prezența sa în casa enoriașilor, în viața lor cotidiană, colocvială, fără a implica ideea de bani, căci, mersul cu icoana, cu crucea, cu boboteaza, de multe ori, este asociat cu nevoia de a da bani preotului. O recomandare ar fi legată de nevoia unei zăboviri la o discuție, sau mai multe, la un dialog care să-i dea credinciosului convingerea unei atenții din partea preotului său. A doua chestiune este dată de întrebarea: ce facem după ce se termină sărbătorile? Doar așteptăm în altarul bisericii ca lumea să vină? Oare de ce citim în paginile sfintelor evanghelii îndemnul: ieșiți pe la ulițe și la garduri și aduceți-i aici la Mine. Consider că nu neapărat vizita pastorală în sine, doar de sărbători este eficientă pentru pastorație, ci grija permanentă a preotului de a fi cât mai des și mai intens, aproape de credincioșii săi. Vreau să vă aduc și un argument drept exemplu: lucrarea Popa Tanda, de Ioan Slavici, despre care cred că ar trebui introdusă în programa din timpul Seminarului și al Facultății de Teologie. Acolo este vorba despre un preot care, pentru asprimea sa canonică și cea în vorbă, este mutat disciplinar, ajungând paroh într-o parohie nouă, Sărăceni, nume ce exprimă concret situația grea ce-l aștepta aici. Între problemele pastorale cu care ajunge să se confrunte preotul Trandafir, zis Tanda de enoriași, se număra și lipsa de credincioși de la slujbă. Ce face acesta? Începe să-și caute enoriașii, merge după ei: la cârciumă, pe la porțile caselor, peste tot. Face slujbe impresionante, cu cântări alese, bine pregătite, cu predici bine lustruite. Așa, încetul cu încetul, părintele înțelege că pentru a se impune el și programul său pastoral într-o parohie dificilă e nevoie de exemplu personal, de statornicie în a nu pierde din suflet și minte gândul că va reuși cândva. Nu se resemnează, nu se pierde, nu pleacă. Nu renunță. Și, până la urmă, reușește să facă din parohia cu nume predestinat la deznădejde, o parohie înfloritoare. Așa și noi, să nu spunem că nu putem, că nu ne iese, că nu suntem ascultați, că nu mai avem impact și priză printre creștinii de azi. Poate nu azi, dar mâine?
Să avem alături conștiința că facem tot ce ține de noi pentru ca enoriașii să rămână aproape de noi, de nevoile Bisericii și de învățătura mântuitoare a lui Hristos, iar dacă efortul omenesc este dublat și de unul sincer și curat duhovnicesc, harul ce lucrează real în viața noastră va face adevărate minuni, iar Dumnezeu va plini toate nevoile noastre.
Legătura strânsă a preotului cu păstoriții, cu credincioșii săi, și permanenta lui prezență în parohie, în casele enoriașilor, nu doar de sărbători, reprezintă un mijloc pentru întărirea ideii și a conștiinței de parohie în sufletele credincioșilor, un mijloc pentru apărarea unității de credință, stavilă împotriva propagandei sectare și o măsură practică pentru preîntâmpinarea ruperii enoriașilor de preot și de parohie, care echivalează cu ieșirea lor din Biserică, dincolo de care nu există mântuire: extra ecclesiam, nulla salus.
Pr. Marian Bogdan Nițulescu