Prezenţa duhovnicului la pocăinţă este legitimată de faptul că este administratorul tainei, însărcinatul Mântuitorului să asculte, să înţeleagă şi să elibereze pe credincios de povara sufletului. La spovedanie, preotul duhovnic dezleagă real pe păcătos şi-i recomandă fapte potrivite care să ilustreze pocăinţa prin epitimie, contribuind la îmbunătăţirea lui morală.
Duhovnicul este slujitorul încredinţat să transmită iertarea divină şi să dea directive care să, corespundă trebuinţelor duhovniceşti ale credinciosului. În persoana duhovnicului Dumnezeu dăruieşte fiecărui credincios pe cineva capabil să-l cunoască în aspiraţiile si tendinţele de autodepăşire, de purificare spirituală, sa-l înţeleagă şi să-l ajute, apreciind posibilităţile reale de care dispune, pentru a se realiza pe teren spiritual (Pr. Dumitru Stăniloae, Mărturisirea, mijloc de creştere duhovnicească, în „Mitropolia Olteniei”, 1956, nr. 4-5, p. 171).
Duhovnicul trebuie să dovedească o permanentă disponibilitate pentru trezirea şi stimularea duhului de comuniune a credinciosului. Deopotrivă, duhovnicul şi penitentul fac la spovedanie eforturi de comuniune şi intimitate, de penetraţie reciprocă spirituală, în deschiderea lor unul faţă de altui, se adaugă întâlnirea cu Dumnezeu. Ca urmare, duhovnicul va asculta mărturisirile penitentului cu bucuria că acesta îşi deschide sufletul pentru a primi pe Hristos. El va participa la greşelile semenului-penitent, considerându-le ca ale sale, identificându-se lui. În contextul comuniunii, penitentul îşi deschide sufletul, înlătură teama şi se mărturiseşte sensibilităţi delicate al duhovnicului. Deschiderea sufletească a penitentului e necesară preotului pentru restabilirea, menţinerea şi dezvoltarea vieţii harice, în care îl va stimula (Ibidem, p. 172). Duhovnicul evidenţiază prezenţa discretă a lui Dumnezeu în convorbirea lor, în ipostaza de judecător care mustră blând şi iartă. În calitatea de taumaturg sufletesc, se va îngriji să creeze condiţii psihologice optime, unei mărturisiri exhaustive după care-şi va ghida aportul de călăuză spirituală, în directă dependenţă cu individualitatea psihologică a penitentului. Înaintea acestei acţiuni va sesiza necesitatea eventualei pregătiri religioase a penitentului astfel făcută, încât acesta să-şi dorească clipa mărturisirii. Va depista dacă penitentul încearcă vreun regret sau dacă bagatelizează ceremonialul, va diferenţia stările normale de religiozitate de cele patologice, falsul de sinceritate, penitentul las de cel scrupulos, pe cel cu totul decăzut şi pe cel îmbunătăţit (Pr. Prof. C. Sârbu, Duhovnicul cunoscător de suflete, în „Mitropolia Olteniei”, 1957, nr. 3-4, p. 141). Va determina păcatul în toate elementele lui, va sesiza ce resort al vieţii sufleteşti a fost atacat prin el, în funcţie de care va da indicaţii, precise pentru îndreptare.
Măiestria şi capacitatea duhovnicului va consta în găsirea fericită a remediului particular reclamat de fiecare penitent şi păcat în parte .
În centrul preocupării duhovnicului trebuie să stea îndreptarea păcătosului care a greşit, ridicarea şi iertarea de pe urma mărturisirii sincere şi a făgăduinţei de a nu mai greşi şi nu neapărat acordarea imediată si fără chibzuinţă a dezlegării sacramentale în vederea împărtăşirii. Peste toate acestea duhovnicul, în scaunul spovedaniei, deşi învestit cu autoritate divină şi puterea dezlegării, trebuie să fie din plin uman şi receptiv la suferinţele morale ale credinciosului care caută vindecare si uşurare. Autoritatea şi marea lui putere spirituală trebuie organic conjugate cu iubire frăţească. Starea sa de sfinţenie este indispensabilă totuşi dezvoltării şi succesului practicării spovedaniei. În postura sa de duhovnic, preotul se află într-o demnitate care este numai a lui Dumnezeu.
Pr. Marian Bogdan Nițulescu