Duhovnicul, martor al spovedaniei credinciosului, recomandă acestuia la sfârşitul actului, lepădarea totală a păcatelor, menită să-i faciliteze îndreptarea Face aceasta ca o încoronare a misiunii sale, de a edifica pe penitent asupra păcatului şi virtuţii, de a-l ajuta să-şi restabilească armonia vieţii sufleteşti.
Epitimia sau canonul are darul să remedieze rănile produse de păcat (Pr. Asist. Dumitru Popescu, Pocăinţa ca refacere a legăturii credinciosului cu Dumnezeu şi semenii, în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, 1971, nr. 9-10,, p. 1026), topeşte fondul păcătos al penitentului reînnoindu-l pe acesta din punct de vedere spiritual. Deşi inseparabilă de actul spovedaniei, epitimia este relativ necesară, nu ţine de fiinţa Tainei şi nu are caracter vindicativ-juridic, ci prezintă importanţă doar pentru eficacitatea acesteia, desăvârşind căinţa. La dimensiunile reţetei duhovniceşti, epitimia este lăsată la latitudinea duhovnicului care să-i precizeze conţinutul, în acordarea şi, duhovnicul va ţine seama de gravitatea păcatelor mărturisite şi de înclinaţia spre întoarcere a penitentului. Epitimia este preventivă, vizând viitoarele căderi din starea har. În cadrul ei, fiecărei fapte condamnabile mărturisite îi este fixată, ca antidot, fapta bună şi virtutea corespunzătoare (Prot. Dr. Simion Radu, Despre sensul ortodox al canonului în Taina Sfintei Pocăinţe, în „Mitropolia Ardealului”,1963,nr.4-6,p. 396). Epitimia deşteaptă conştiinţa păcătosului, pregăteşte terenul spiritual, moral pentru virtute şi sfinţire. Celui dezlegat îi sunt revitalizate puterile duhovniceşti, pentru promovarea binelui, cel nedezlegat are în ea îndemn de prevenire pentru păcatele viitoare, pentru aceasta este considerată ca un mijloc de educaţie pentru penitent şi un auxiliar preţios în taina pocăinţei, subliniind necesitatea renaşterii duhovniceşti faptice.
În accepţiunea ei subiectivă, epitimia este sfatul părintesc şi corectiv al duhovnicului dat în funcţie de subiectul mărturisirii, de gravitatea păcatelor expuse, împrejurările săvârşirii lor, dispoziţiile de îndreptare. Epitimia va fi însă proporţională şi corespunzătoare păcatului, pentru ca penitentul să nu-i ignore importanţa, continuând să păcătuiască sau să nu poată face faţă solicitărilor recomandate. Cu ea duhovnicul caută raportul organic între boală şi mijlocul terapeutic. Canonul de pocăinţă (Pr, Prof. I. Bunea, Păcatul şi păcătoşii, în „Mitropolia Ardealului”,1959, nr. 5-6.,p.745) nu urmăreşte decât reprimarea instinctelor inferioare care au adus dezarmonia în viaţa sufletească a penitentului (P. Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, Bucureşti, 1939,p.229, p. 230). Aplicarea lui se face corecţional, salutar şi nu ispăşitor. Epitimia îşi găseşte maximum de efect când penitentul vădeşte semnele unei pocăinţe consumate. Cu ea penitentul este plasat în condiţiile în care să nu mai fie solicitat la păcat. Epitimia rămâne mijlocul eficace şi sigur de îndreptare practică. Cu ea probăm această îndreptare şi avem certitudinea vindecării (Hr. Andruţos, Dogmatica Bisericii Ortodoxe Răsăritene, trad. D. Stăniloae, Sibiu, 1930, p. 409).
Pr. Marian Bogdan Nițulescu