Slujirea pastorală presupune o stare de permanentă veghe, în care nădejdea preotului trebuie să fie îndreptată către Dumnezeu și puterea Sa harică, iar datoria de a veghea față de turma cea cuvântătoare să fie așezată mereu pe primul plan. Noile realități sociale pe care le trăim, noul context cultural, economic și ideologic al lumii contemporane, aduc preotului provocări din cele mai complexe, mult diferite față de cele de acum o jumătate de secol, iar măsurile pe care trebuie să le ia, precum și metodele pe care să le aplice, trebuie mai întâi căutate, iar apoi aplicate cu mare atenție. Aceasta pentru ca nici un credincios să nu se piardă și să nu părăsească turma lui Hristos, sau, mai grav, să ajungă indiferent față de cele sfinte și față de propria sa mântuire.
Una dintre provocările cele mai serioase pe care le întâlnim în viața parohiilor, fără excepție cred, o constituie fenomenul migrației spre țările dezvoltate economic, în special cele din vestul Europei. O statistică din anul 2017 evidenția că până acum, 4 milioane de români au părăsit țara, iar rapoarte de specialitate arată că populația României va fi în anul 2050 de doar 14,5 milioane de locuitori. Această situație implică efecte, desigur: Între efectele negative ale migraţiei se regăseşte numărul mare de familii afectate de divorţ sau în care copiii nu s-au putut bucura de prezenţa constantă a unuia sau a ambilor părinţi. Iar instabilitatea din familii înseamnă o societate mai vulnerabilă. Sigur, se poate vorbi şi despre unele efecte pozitive. Spre exemplu, conform unui studiu realizat de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie (IRES), din 2006 până în 2015, românii din afara graniţelor au trimis în ţară aproximativ 52 de miliarde de euro. Dincolo însă de beneficiile pe care le-am putea identifica, migraţia este mai degrabă o tragedie pentru neamul nostru. Cu puţine excepţii, majoritatea celor care au plecat „afară” au fost nevoiţi să facă acest pas din motive economice sau, pur şi simplu, din dorinţa de a avea un trai decent, într-o ţară mai civilizată. Biserica, prin slujitorii săi, este, mai bine spus, trebuie stringent să fie interesată de poporul pe care îl păstorește, chiar și atunci când apar fenomene de acest fel, precum și urmări pe termen lung ale acestora: ,,secerișul este mult, secerătorii puțini…ˮ.
Se vorbește mult, poate prea mult despre pastorația celor ce pleacă din țară spre o viață mai bună în alte țări, dar mai puțin despre familiile, sau persoanele care rămân în țară, în special copii. Iar cei care rămân, sunt enoriașii propriu-ziși către care trebuie să se îndrepte în primul rând atenția și grija preotului, căci sunt ,,vulnerabiliˮ și poate singuri, iar aceștia trebuie să simtă că măcar Biserica nu i-a lăsat la o parte, și că sunt parte componentă din acest organism viu, Biserica, trupul lui Hristos.
Fiecare preot se implică în viața parohiei, face parte din arhitectura ei, dar cât de mult reușește să și schimbe ceva, este un lucru ce nu poate fi cântărit concret. Biserica, prin administrația ei, nu poate cădea în ispita de a folosi instrumente de feed-back, aceleași ca în alte domenii, în special economice. Evaluarea o face Domnul Hristos în împărăția Sa cea veșnică, trimițând desigur semne ale acestei implicări în lume, prin oameni. Oamenii vor ști mereu să aprecieze, să răsplătească pe preotul care cercetează un om rămas singur, niște copii cu părinți plecați la muncă peste hotare, sau pe cei divorțați din cauza depărtării de casă și a răcirii dragostei dintre ei, dar și să dea mărturie în acest sens.
Scăderea permanentă a turmei celor păstoriţi din cauza pustiirii satelor și a orașelor mici, în special, predominarea materialului faţă de spiritual la omul de azi, dispariţia valorilor familiale sunt motive întemeiate pentru ca preoţii să se implice mai mult în îndrumarea credincioşilor săi. Or, dacă un preot trebuie să-i încurajeze şi să-i determine pe credincioşi de a se mulţumi cu ceea ce au, să rămână uniţi până în ultima clipă, să-şi crească împreună odraslele, să se îngrijească, în primul rând de suflete, decât de cele materiale, în realitate ei înşişi de multe ori lasă parohia şi pleacă la muncă peste hotare, sau, şi mai grav, sunt acei intermediari care organizează plecările peste hotare. Multe într-o parohie pornesc de la viaţa şi atitudinea preotului. Tocmai el este acela care trebuie să dezvolte dragostea faţă de neam şi credinţă.
Pentru a reveni concret la esența acestei discuții, consider că una din metodele cele mai eficiente de a monitoriza și de a ne implica în viața celor aflați în situația de a avea rude, mamă, tată etc. plecați în străinătate, o constituie vizita pastorală. Ne este la îndemână și poate aduce roade de neimaginat. Preotul este bine primit mereu de credincioși, aș putea spune că este așteptat, iar atunci când prezența în curtea și casa enoriașilor sa se și concretizează, atunci omul cercetat se simte iubit, ocrotit, chiar important, simte că nu este singur și că îi pasă cuiva și de el. Problema ce se pune în continuare este cea a unui program constant de vizită pastorală, căci dacă vei merge o dată într-un an în casa unui astfel de credincios și atât, nu va fi ceva suficient. Niciodată preotul nu trebuie să-și permită o relaxare din acest punct de vedere: ,,fă-te pildă credincioșilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credința, cu curăția. Nu fi nepăsător față de harul care este întru tine…ˮ ( I Timotei, 4, 12, 14).
Nu trebuie să fim ispitiți de autosuficiență, în raport cu enoriașii noștri, mai ales în aceste situații în care preotul este chemat să reprezinte o prezență activă în viața celor care se confruntă cu problema migrației, direct sau indirect. În funcție de cum vom înțelege să ne asumăm harul preoției, ne vom implica sau nu în aceste cazuri pastorale. Dar știu, că noi, dacă vom face primul pas, Hristos va face doi alături de noi, că vom primi har peste har, că talantul va fi înmulțit, spre slava lui Dumnezeu și spre bucuria și mântuirea oamenilor.
Pr. Marian Bogdan Nițulescu