A vorbi după cuviinţă şi importanţă despre pocăinţă, (clarificările terminologice urmând să reiasă pe parcurs), înseamnă a analiza în principal cea mai însemnată, poate, din multiplele laturi ce formează conţinutul vieţii noastre sufleteşti şi a urmări îndeaproape acţiunea harului divin care nu neglijează nici una din manifestările acesteia (Pr. P. Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, Bucureşti, 1939, p. 23).
În general, prin pocăinţa creştină, se înţelege lucrarea instituită de Mântuitorul (Matei XVI, 16-19; Ioan XX,21-23), conform căreia-credinciosul, căindu-se sincer de păcate şi mărturisindu-le deschis şi total duhovnicului, cu hotărârea statornică, imperativă şi promisiunea de a-şi îndrepta viaţa prin virtute, dobândeşte de la Mântuitorul, prin Sfântul Duh, harul nevăzut al iertării. Urmarea firească este împăcarea cu Dumnezeu şi pătrunderea de viaţa harică. Pocăinţa poate fi considerată ca taină în care caz este specific creştină şi ca virtute generală, deci sentiment comun tuturor, cu obârşie în natura psihologică şi morală a omului.
Motivaţia religioasă a pocăinţei stă în pronia divină, care cunoscând în profunzime sufletul omenesc, şi înţelegând slăbiciunea umană în general, dar mai ales ştiind ce ravagii produce păcatul în viata credinciosului, a lăsat Pocăinţa ca leac al însănătoşirii morale. „Pocăinţa cuprinde întreaga lucrare de desăvârşire a vieţii creştine, de la starea de păcătoşenie până la culmile trăirii în duh” (Diac. Gavriil Cernăuţeanu, Frecvenţa săvârşirii Sfintelor Taine, în „Mitropolia Banatului”, 1970, nr. 4-6, p. 312). Creşterea duhovnicească, în permanenta colaborare a voinţei cu harul divin, se realizează prin luptă cu păcatul în care credinciosul obişnuit înfrânge, dar este adeseori şi înfrânt. Echilibrul şi-l regăseşte în pocăinţă. În cuvinte inegalabile ca frumuseţe, ne vorbeşte Sfântul Ioan Gură de Aur despre raţiunea şi necesitatea ei: „Pocăinţa este mistuirea nelegiuirilor, vărsare de lacrimi, încredere în Dumnezeu, nădejde în mântuire; ea ne deschide cerul. Dacă eşti plin de păcate, nu deznădăjdui… înnoieşte-te prin pocăinţă! Îndurarea Domnului este fără măsură şi bunătatea Lui nu se poate cuprinde în cuvinte” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii despre Pocăinţă şi Sfânta Vavila, trad. Ştefan Bezdechi, Sibiu, „Seria Teologică”, 1938. p. 29,86). „Pocăinţa este apoi leac al greşelilor, dar ceresc, putere minunată, care pe toţi îi preface. Răsplata ei este iertarea păcatelor, izvor al mântuirii”. (ibidem).
În ansamblul pocăinţei întră componente care ele însele pot fi de sine stătătoare şi judecate aparte, în ordinea : căinţă (metanoia), regret şi repulsie pentru păcat, deci dobândirea harului şi îndreptarea, orientarea pronunţata spre bine (Hristu Andruţos, Simbolica, trad. Iustin Moisescu, Craiova, 1955, p. 239-300).
Pocăinţa îşi are raţiune şi este efect în primul rând al unei greşeli, iar în sfera religioasă, a unui păcat, pocăinţa presupune o vină, este corelată cu păcatul. Păcatul, neascultarea de către om a poruncilor iui Dumnezeu, este o realitate funestă, răul sub toate formele lui, dezacordul cu legile naturii, vieţii şi fericirii omeneşti şi dumnezeieşti. Exclusiv faţă de Creator, păcatul este o ofensă şi o revoltă, nesocotire a atotputerniciei şi dreptăţii divine, prin el am pierdut dragostea lui Dumnezeu, pe El însuşi, care ni s-a oferit (Ibidem). „Nu e pace în oasele mele de la faţa păcatelor mele”. „Necăjitu-m-am şi m-a smerit foarte; răcnit-am din suspinarea inimii mele” (Ps. XXXVIII, 3, 8).
Păcatul nimiceşte sănătatea morală şi trupească a credinciosului, aduce dezordine interioară, suferinţe în viaţa personală. „Pentru păcatele mele cele multe, mi se îmbolnăveşte trupul, slăbeşte şi sufletul, „Stăpână, milostiveşte-te spre noi şi ne ajută, sârguieşte că pierim de mulţimea păcatelor”, se spune în Paraclisul Maicii Domnului. Păcatul este motiv şi izvor de tulburare a ordinii naturale, a păcii şi armoniei pusă de Dumnezeu în lume şi în firea omului. „Toată făptura suspină laolaltă şi este până acum în dureri de naştere (Rom. VII, 12). În virtutea structurii sale fiinţiale, postparadisiace, credinciosului, deşi i s-a şters prin botez păcatul strămoşesc, îi rămâne, ca urmare a libertăţii morale, înclinaţia spre greşeală, pe care amplificând-o responsabil, ajunge să păcătuiască, uneori iremediabil şi de moarte (Pr. Simion Radu, Epitimie şi satisfacţie, în „Biserica Ortodoxă Română”, 1969, nr. 3-4, p. 331). Păcatul instaurându-se ca realitate, a adus suferinţa, ca o urmare tragică a lui. Vorbim de aceea în mod obişnuit de suferinţă pentru păcat. Păcatul dezorganizează şi tulbură viaţa harică necesară mântuirii.
Pr. Marian Bogdan Nițulescu