Faptele rele apar ca negare şi lepădare a lui Dumnezeu şi nesocotire a voii Lui, lezare a legii, datoriei, în general a ordinii morale. Împătimirea, îmbolnăvirea sufletului prin păcat, a făcut dificilă menţinerea vie a comuniunii cu Hristos, cu valorile cardinale ale binelui şi adevărului, păcatul însă, deşi împiedică realizarea plenară, a vieţii în Hristos, nu rupe radical şi definitiv, ci numai slăbeşte legătura şi comuniunea credinciosului cu Mântuitorul şi Biserica Lui (Diac. Prof. Nicolae Balca, Etapele psihologice ale mărturisirii, în „Studii Teologice”,1955, nr. 1-2. p. 26). Dumnezeu atotbun a lăsat păcătosului, indiferent de gravitatea păcatului, o cale prin care să revină în comuniune cu El, să redevină mădular al Bisericii, i-a dat putinţa să redobândească duhul pierdut, prin căinţă si spovedanie, în acelaşi timp act psihologic şi soteriologic, pocăinţa aduce redresarea şi regenerarea sufletească a creştinului (Diac. Prof. O. Bucevschi, Vină si căinţă, în „Glasul Bisericii”,1956,nr.9-10, p. 546). Sfinţii Părinţi socotesc îndeobşte vremea vieţii pământeşti ca una de pocăinţă. „Acesta este timpul căinţei, acela (timpul de după moarte) al judecăţii… acesta al ostenelii, acela al răsplătirii” (Sf. Ioan Gură de Aur. op. cit., trad. cit., p. 93). Nu există păcat care să nu poată fi curăţit prin pocăinţă. Dacă nu putem evita păcatul, avem totuşi prin pocăinţa, cu toate accepţiunile ei, putinţa de a şterge urmele lui, în care caz viaţa noastră eliberată de păcat si suferinţă urmează calea adevărului. Neîndoielnic, lupta cu păcatul a celui dispus spre îndreptare este grea, fiind vorba predominant de a o a doua naştere, de o naştere în duh, însă prezenţa şi acţiunea harului divin sunt aici salutare.
Lacrimile pocăinţei şi sinceritatea mărturisirii renasc fiinţa credinciosului la o viaţă nouă, stimulează optimismul natural, marchează „întoarcerea la ceea ce este propriu naturii de la ceea ce este împotriva naturii” (Ierom. Antonie Plămădeală, op. cit., p. 241). Ea restaurează chipul lui Dumnezeu în noi şi restabileşte legătura familiară cu Tatăl Ceresc, dă iertare reala şi sens existenţei noastre. (Prot. Dr. Simion Radu, Despre sensul ortodox al canonului în Taina Sfintei Pocăinţe, în „Mitropolia Ardealului”,1963,nr.4-6, p. 393).
Fenomen sufletesc complex, pocăinţa prezintă un aspect paradoxal, căci într-un sens este îndreptată spre trecutul păcătos, iar în altul, priveşte senin şi viguros spre viitor, credinciosul depunând prin ea străduinţă pentru înnoire şi eliberare de moartea spirituală, în orientarea spre trecut ea constă într-un proces al conştiinţei morale care judecă trecutul păcătos. Sub acţiunea conştiinţei, credinciosul îşi dă seama de gravitatea păcatelor săvârşite. Odată cu conştiinţa păcătoşeniei se naşte aversiunea puternică a voinţei faţă de păcat, regretul de a-l fi săvârşit şi dorinţa de a-l nimici. Elementul subiectiv care face pocăinţa deplină este ţâşnirea ei din conştiinţa curată a iubirii de Dumnezeu. Există căinţă deplină unde este şi iubire deplină faţă de Dumnezeu.
De pocăinţă este legată şi orientarea spre viitor, ea arătându-se deplină numai dacă se transforma în îndreptare morală efectiv – evitarea prilejului de a mai păcătui, săvârşirea faptelor vrednice de pocăinţă (Pr. Dr. Corneliu Sârbu, Necesitatea Pocăinţei în Sfânta Taină a Mărturisirii, în „Revista Teologică”, 1946, nr. 1-2, p. 56-57).
Pocăinţa este un act sufletesc şi religios esenţial, ce-si are obârşia în durerea ce le naşte în suflet, în aversiunea ce o simte penitentul pentru păcatele făptuite şi în dorinţa de a se întoarce la comuniunea cu Dumnezeu (Diac. Prof. N, Balca, art. cit., p. 27).
Pr. Marian Bogdan Nițulescu