După ce au fost eliberaţi din Egipt, Dumnezeu a încheiat un legământ cu poporul everu, prin acest legământ el devenind un popor ales. Tocmai de a ceea cultul acestui popor ales se deosebeşte fundamental de cel al popoarelor păgâne. Aceasta deoardce la baza acestui cult despre care vorbim stă religia monoteistă, adică cea a vând credinţă doar într-un singur Dumnezeu.
Întreg cultul mozaic reprezintă un drum prin care poporul ales se pregăteşte pentru venirea Domnului nostru Iisus Hristos, care va da legea cea nouă iar această lege se va desăvârşi în Noul Testament. Cultul Legii vechi mozaice ascunde cultul Legii Noi care stă într-o legătură indisolubilă cu aceasta (Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan; Diac. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, Arheologie biblică, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p.199).
Cultul mozaic avea menirea de a trezi pe israeliţi că păcatul îi face separaţi de Dumnezeu. Astfel se aduc jertfe pentru a curăţi păcatele dar în mod simbolic şi tipic. Simbolic pentru că simbolizează prin jertfe iertarea păcatelor şi tipic pentru că pregăteşte oameni pentru jertfa Fiului lui Dumnezeu prin care omul se va împăca cu Dumnezeu şi i se vor ierta păcatele personale şi cel strămoşesc. Însemnătatea simbolică şi tipică a Vechiului Testament reiese din menţinerea trează a conştiinţei păcatului şi din dorinţa după un Mântuitor. Caracterul tipic al cultului mozaic este adeverit de Mântuitorul prin faptele şi învăţăturile sale.
Când vorbim despre Taina Botezului plasat în epoca Vechiului Testament, vorbim implicit despre modul cum este preînchipuit acesta sub diferite simboluri sau fiind întruchipat sub semnul tăierii împrejur, al potopului şi trecerea prin Marea Roşie (Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Despre Sfintler Taine, în „S.T.”, 1976, nr. 5-6, p. 289). După cum Noe a scăpat prin potop de lumea păcatelor, putem spune că prin apa botezului, noi creştinii scăpăm de lumea păcatelor iar apa închipuie curăţenia pe care o dă sufletului cel mai înainte plin de păcate (Pr. Dr. Petre Deheleanu, Sectologie, Arad, 1948, p. 307).
Semnul crucii folosit de către Moise în apa amară de la Mecca ce nu era de niciun folos, a transformat-o într-o apă limpede, bună de băut. Tot aşa harul care se pogoară peste apa care se sfinţeşte, o transformă pe aceasta în putere duhovnicească.
Pr. Mirel-Nicuşor Ivăncescu