Cu prilejul Naşterii Domnului, se cântă pe toate cărările din aşezările româneşti un repertoriu bogat de colinde cu un profund caracter religios, al căror conţinut se inspiră din textele Sfintei Scripturi. Refrenul „Aleluia” a devenit „Lerui ler”, din cuvântul ebraic Haleluia (Lăudaţi pe Domnul) a derivat cuvintele „Lerui ler” (Păstorul meu Păstorul), care ne scot în evidenţă un Păstor al Păstorilor, care nu poate fi decât Fiul lui Dumnezeu. Refrenul „Lerui ler” a trecut de la Paşti la Bobotează şi de la Bobotează la Crăciun (cf. Pr. Prof.Dr. Emilian Corniţescu, Tradiţiile şi obiceiurile populare româneşti, Mitropolia Olteniei, anul LIX, nr. 9-12, 2007, p. 97).
O altă colindă evocă „Florile dalbe de măr”, cu toate că se cântă iarna, de Craciun nu primăvara când înfloresc pomii. Calificativul dalbe şi nu alb se referă la florile spirituale pogorâte de la Domnul (măr) sau minunatele podoabe florale ieşite din peştera Betleemului. „Florile dalbe de măr” sunt simbolurile Învierii întrucât Mântuitorul răstignit a făcut ca lemnul uscat al pomului să înflorească (Ibidem, p. 36). Florile prezente în colindele de Crăcin ne arată bucuria Învierii prezentă la sărbătoarea Naşterii Domnului. Paştile, ca sărbătoare, s-a alăturat Craciunul, dar la început, a fost alături de Botezul Domnului, pentru că la început erau sărbătorite împreună pe 6 ianuarie până la jumătatea secolului al IV-lea. Iordănitul este tot un fel de colindat, practicat de Bobotează, florile ca simbol al Învierii apar şi acum – deci până la jumătatea secolului al IV-lea etnogeneza poporului român era în bună parte încheiată (Ibidem, p. 38).
În forma românească, prin cuvântul „Ziurel” se exprimă noţiunea de lumină, deoarece Dumnezeu este „Lumina lumii” (Ioan IX, 5) şi Cel ce zice cu Cuvântul (Ibidem, p. 98). Lumina învierii şi vorbirea în limba strămoşilor noştri de la Rusalii (glossolalia) sunt prezente la Naşterea Domnului (Zi/două litere ebraice zain şi iod = zi, ur = lumină şi el = Dumnezeu – laolaltă le traducem „Ziua luminii lui Dumnezeu”).
Bradul – simbolul vieţii veşnice.
Unul din colindele Crăciunului vorbeşte de Maica Domnului care şade în vârful bradului. Bradul este un vechi cuvânt cules de strămoşii noştrii din izvorul lingvistic al Sfintei Scripturi (în aramaică Bar = fiu + rad, de la iarad- coborî = Barrad – „Fiule, coboară”). Bradul simbolizează permanenţa vieţii, este drept şi iubitor de lumină, crescând de obicei, în zonele înalte, muntoase, descrieri care se aseamănă cu însuşirile Fiului lui Dumnezeu. În loc de vârf de cedru avem în colinda româneasca vârf de brad. Tradiţiile religioase trebuie racordate la izvorul scripturistic, care aruncă lumină asupra unor cuvinte specifice praznicelor. În tradiţia românească, bradul, ca simbol al Naşterii Domnului, se foloseşte nu numai la Crăciun, când este împodobit cu multe daruri, ci şi cu ocazia construirii unei case noi, la nuntă, botez şi chiar la înmormântare.
Pr. Drd. Alexandrescu Marinel