Protopărinții neamului omenesc nu se aflau într-o stare cu totul perfectă, perfecțiunea aparținând numai lui Dumnezeu. Omul se găsea într-o armonie deplină cu sine, cu Dumnezeu și natura externă. Sfinții părinți observă perfecțiunea primului om ca fiind una relativă, conținând tot ce era necesar, fizic și spiritual pentru îndeplinirea misiunii, care v-a fi nefinalizată. Sfințenia și dreptatea desăvârșită, ca orice virtute, trebuia desăvârșită de către protopărinți prin exercițiu și încercare. Aceștia încă nu trecuseră, se aflau numai pe calea desăvârșirii. Totuși, Adam nu ajunsese la asemănarea cu Dumnezeu.
Relativitatea perfecțiunii paradisiace rezultă, conform sfinților părinți din comparația între creație și mântuire. Mântuirea reprezintă restabilirea stării originare și refacerea chipului lui Dumnezeu în om, înălțându-se mult peste darurile anterioare. „Învierea în Iisus Hristos și viața duhovnicească în El” ( I Cor. 15,45-49), harul lui Hristos care se revarsă în plinătate lui reprezintă daruri pe care Adam nu le avea. Omul fiind o finta libera, a avut stabilit de catre Dumnezeu conditii de viata fericite, menirea putand fi realizata fara greutate. Munca si paza paradisului (Fc. 2, 15) aveau scopul dezvoltarii puterilor fizice ale omului, viata sociala, adica casatoria si inmultirea aveau scopul dezvoltarii puterilor spirituale si limbajului, stiinta si pregresul dorind sa intareasca in bine puterea morala a omului.
Creația primilor oameni de către Dumnezeu este amintită în multe locuri ale Sfintei Scripturi (Iov 10, 8; Lc 3, 8; Eccl. 12, 7; I Tim 2, 13), de însuși Mântuitorul și de Sfânta Tradiție, rezumată în spusele Sfântului Ioan Damaschin: „Dumnezeu creează pe om cu mâinile Sale din natura văzută și nevăzută, după chipul și asemănarea Sa. A făcut trupul din pământ, iar suflet rațional și gânditor îi dădu prin suflarea Sa propie”,
Cu privire la trup, nemurirea și nestricăciunea nu semnifică nemurirea din fire, fiind doar posibilitatea condiționată de atingerea perfecțiunii și de primirea harului vieții. După cădere, omul a fost îndepărtat pierzând harul vieții reprezentat de pomul vieții. Condițiile de viață, în starea paradisiacă erau foarte bune, i se oferea omului totul și nimic nu se opunea stăpânirii lui, munca fiind un exercițiu al puterilor spirituale și fizice. Trupul era perfect sănătos, lipsit de dureri, suferințe și boli. Cele din urmă au fost urmări ale păcatului, moartea fiind de asemenea o urmare a acestuia.
„Căci Dumnezeu n-a făcut moartea… Dumnezeu a creat pe om spre nestricăciune… iar moartea a intrat în lume prin pizma diavolului.”( Înț. Sol. 1, 13; 2, 23-24)
Omul are nevoie de Duhul Sfânt pentru a se desăvârși în iubirea după Hristos, care este liberă de orice constrângere și interes personal. Omul duhovnicesc după chipul și asemănarea lui Dumnezeu este cel ce trăiește în acord cu Duhul libertății de viață, dătător de nestricăciune și care este părtași nemuririi dumnezeiești.
„<<Omul reprezentând încununarea creaturilor și punctul de întâlnire a celor două lumi, spirituală și materială, era potrivit să fie adus la existență în urma acestora; și, în al doilea rând, omul fiind așezat ca stăpân al pământului>>(Fc 1, 28), ca locțiitor al lui Dumnezeu pe pământ, era bine chibzuit ca să se organizeze mai întâi pământul ca loc de desfășurare a vieții omenești” (Pr. Prof. Dr. I. TODORAN, Arhid. Prof. Dr. I. ZĂGRAN, Teologia dogmatică, p.162).
Omul, ca stăpân peste toate creaturile pământului este o consecință și o manifestare a chipului lui Dumnezeu, aceasta aflându-se în sufletul omului și ridicându-l peste toate celelalte creaturi ale pământului. Acesta își manifestă puterea spre a atinge desăvârșirea, deoarece puterile lui spirituale năzuiesc spre a atinge adevărul cel mai înalt, binele infinit, fericirea cea adevărată, adică Dumnezeu. Astfel, deși omul reprezintă „cununa creației lui Dumnezeu, creea pământului a trebuit realizată înaintea creării propriu-zise a omului, deoarece prin crearea pământul s-a putut realiza locul de desfășurare și crearea ambientului favorabil evoluții ulterioare a omului pe pământ.
„Paradoxal, omul urcă astfel la suprema treaptă. El este creatură, dar o creatură făcută subiectul vieții dumnezeiești, creatură îndumnezeită. Adîncimea persoanei umane se află în infinitatea lui Dumnezeu. Din ea soarbe bogăția infinității” (Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Studii de teologie dogmatică ortodoxă, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1990).
Mental, omul a fost creat ca o ființă rațională, capabil să gândească și să aleagă, o reflectare a libertății lui Dumnezeu. Totuși, omul nu este și nu dorește a fi purtător al tuturor sensurilor, ci este un căutător de viață deplină pentru sine și al vieții veșnice, pe care o poate avea decât prin primirea „suflării” Duhului Sfânt. Duhul Sfânt, suflarea lui Dumnezeu, reprezintă „libertatea noastră”, lucrarea lui Dumnezeu prin care suntem mișcați de o forță care vine din cel mai adânc cătun al sufletul nostru, existența noastră însăși.
Pr. Ştefan Anton