Rodul pomului prezentat nu era moartea, deoarece moartea nu a fost sădită de către Dumnezeu, iar în contextul dat nu poate exista moartea. Deci, atâta timp cât Adam respecta porunca lui Dumnezeu, pomul din mijlocul Edenului era pomul vieții. Iar, odată cu încălcarea poruncii, rodul pomului nu putea fi altul decât moartea: „Moartea este fructul păcatului” (Rom. 6, 23). Prezența celor doi pomi aflați în antiteză, „lemnul de viață-făcător” și „al cărui fruct era moartea” ne arată că în mijlocul pomilor lui Dumnezeu se afla viața, iar moartea nu își are rădăcină și nici nu e sădită nicăieri.
„Dar se sădește prin lipsa vieții, când cei ce viețuiesc încetează să se împărtășească de ceea ce e mai bun. Fiindcă, deci, viața este în mijlocul pomilor dumnzeiești, iar prin ruinarea acesteia ia subzistență firea morții, de aceea cel ce ne-a învățat această dogmă prin ghicitori spune că tot în mijlocul raiului era și pomul purtător de moarte, al cărui fruct a spus că are un conținut amestecat din cele ce sun contrare” (SF. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunțită la Cântarea Cântărilor, XII, pp. 273-274).
Astfel, pomul cunoștinței binelui și răului avea un rol de înfrânare a omului de la rodul propus de el, natura lui nefiind una de esență rea, chiar și rodul său nu era rău, ci devenea rău odată cu fapta neascultării lui Adam. Răutatea acestui pom nu se poate justifica, deoarece odată creat de Dumnezeu nu avea cum să fie rău. Progresul duhovnicesc al omului îi deschidea accesul spre mâncarea din acel pom. Scopul acelui pom în rai era nu pentru a-l ispiti pe Adam, ci de a-i întări voința și iubirea.
„Adam era încă un copil; de aceea Adam nu putea cuprinde după vrednicie cunoștința. Că și acum, când se naște un copil, nu poate mânca pâine, ci este hrănit mai întâi cu lapte; apoi, cu creșterea vârstei, ajunge și la mâncare tare (Evr. 5, 12-14). …Dumnezeu voia să-l încerce dacă este ascultător poruncii Lui. Totodată Dumnezeu voia ca Adam să rămână mai multă vreme copil: curat și nevinovat” (Sf. Teofil al Antiohiei, Trei cărți către Autolic, II, 25, PSB 2, p. 313).
Cei doi pomi se deosebesc în mod radical: unul reprezintă viața și înțelepciunea, celălalt reprezintă opusul celui dintâi prezentat, moartea și lipsa de înțelepciune. Sfântul Maxim Mărturisitorul prezintă diateza dintre cei doi pomi, făcând referire din la starea de după cădere. Și anume, pomul vieții poate simboliza mintea sufletului, care caută cele veșnică, iar pomul cunoștinței binelui și răului poate simboliza simțirea trupului, adică cele vremelnice. Altfel spus, pot simboliza partea rațională și nerațională a omului. Stricăciunea celor vremelcine poate apărea atunci când în om nu conduce partea rațională, neajungând la devenirea tot mai reală a apropierii de slava cea veșnică. Sfântul Ioan Damaschin ne prezintă, de asemenea, atribuțiile celor doi pomi: „pomul vieții era viața de contemplare a lui Dumnezeu, sau conștiința dumnezeiască, cu care se nutrea spiritual omul și din care numai cei vrednici de viață și nesupuși morții pot să mănânce; iar pomul cunoștinței este un anume discernământ, cuprizânt cunoașterea deplină a propriei sale naturi, cunoaștere bună pentru cei desăvârșiți, care s-au fixat solid în contemplarea singurului bine, Dumnezeu” (Prof. N. Chițescu, Pr. Prof. I. Petreuță, Pr. Prof. I. Todoran, Teologia dogmatică și simbolică, vol I).
Pr. Ştefan Anton