Ȋmpreună cu libertatea absolută, iubirea, dreptatea, veracitatea şi fidelitatea, sfinţenia este unul din atributele morale ale lui Dumnezeu.
„Sfinţenia este acordul desăvârşit al voinţei lui Dumnezeu cu Fiinţa Lui care este binele, sfinţenia dumnezeiască fiind sfinţenie fiinţială şi deosebindu-L pe Dumnezeu de tot ceea ce nu este El.”[1]
Sfinţenia lui Dumnezeu e deosebită de cea a făpturilor, a omului, nu numai prin calitatea absolută, ci mai ales prin faptul că nu e o sfinţenie morală, ci fiinţială, adică armonia ȋntre binele şi voia divină nu e externă faţă de voinţa lui Dumnezeu. Sfinţenia lui Dumnezeu ȋnseamnă deci identificarea internă, perfectă a voii cu binele divin, adică cu Sine Ȋnsuşi.
Temeiuri biblice:
„Sfinţiţi-vă şi veţi fi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt.”[2]
„Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.”[3]
La sfinţenia divină, persoana umană participă prin necesitatea nesfârşită de desăvârşire. Sfinţenia omului se va adeveri ca participare reală la sfinţenia divină ȋn mod deplin ȋn viaţa viitoare, când omul va ȋnainta mereu, nesfârşit, ȋn iubirea şi viaţa divină, adică ȋn sfinţenia divină.
Sfinţenia este un lucru al lui Dumnezeu în oameni, nu este un lucru al omului, este un lucru al lui Dumnezeu. „Dumnezeu ne dă sfinţenia, ne pune de-o parte pentru El, că asta înseamnă, de fapt, să fii sfânt. Să duci o viaţă mai presus de lumea aceasta, să duci o viaţă pentru Dumnezeu, sub puterea şi îndrumarea lui Dumnezeu.”[4]
Sfinţenia, devenită prin participare însuşirea Bisericii şi a membrilor ei, constă în primul rând în curăţirea de păcate şi în puterea menţinerii în ea şi a înaintării într-o viaţă de virtuţi. Ea este o disponibilitate de comunicare cu Dumnezeu prin rugăciune. Definind sfinţenia ca relaţie iubitoare cu Dumnezeu, se accentuează faptul că puritatea şi toate virtuţile legate de ea încă nu sunt esenţa sfinţeniei. Sfinţenia este în primul rând o strălucire mai presus de fire a lui Dumnezeu prin cei ce se străduiesc în aceste virtuţi; este o transparenţă strălucitoare a luminii dumnezeieşti. Biserica este laboratorul în care Duhul lui Hristos ne face sfinţi sau chipuri tot mai depline ale lui Hristos. Biserica se ocupă în mod special cu sfinţirea membrilor ei, pentru că numai prin aceasta se mântuiesc. Pe pragul intrării lor în biserică, oamenii sunt sfinţiţi de Hristos, întrucât îi integrează prin Botez. Hristos Cel jertfit este sursa sfinţeniei Bisericii. Hristos este Sfânt mai întâi pentru că este Dumnezeu.
Sfinţenia este o însuşire a lui Dumnezeu. Creatura nu are sfinţenia decât prin participare. Sfinţenia este astfel nu numai un dar, ci şi o misiune, o îndatorire pentru credicioşii Bisericii. Sfinţenia are un caracter dinamic, nu este o însuşire statică. Credinciosul în Hristos este mort trecutului. El este îndreptat mereu înainte, el nu trăieşte nici trecutului, nici prezentului, ci viitorului desăvârşit, ceea ce face din prezent o treaptă spre un viitor mai bun. Dar el activează totuşi în prezent şi încă în modul cel mai bun cu putinţă, pentru că nu poate înainta la treptele superioare dacă nu trece prin fiecare treaptă prezentă într-un mod care să nu-l oprească la ea sau să-l facă să se prăbuşească la treptele peste care a trecut. Curăţirea de păcatul strămoşesc, deci eliberarea voinţei din robia lui şi sălăşluirea în ea a libertăţii lui Hristos şi a puterii ei capabile de a întreţine în om o continuă mişcare spre bine, e un eveniment aşa de misterios, atât de ascuns în adâncul fiinţei noastre, că el nu se face arătat decât în trecerea lui în fapte ale voinţei noastre. Mântuitorul Hristos ne rămâne pururi disponibil, în baza hotărârii ce am manifestat-o la botez, de a muri păcatului şi a vieţui cu El, atâta vreme cât nu o revocăm. Dar ca în orice relaţie personală, lucrarea sau manifestarea de iubire, trebuie să se efectueze continuu, din ambele părţi.
Pr. C. Rusan
[1] Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Pr. Prof. Dr. Isidor Tudoran, Teologia Dogmatică, Manual pentru Seminariile Teologice, Ediţia a opta, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca 2007, p. 89.
[2] Levitic 11, 44.
[3] Matei 5, 48.
[4] Pr. Teofil Părăian, Lumini de gând, Editura Antim, 1997, p. 280.