Arhiva pentru categoria ‘Biografii Luminoase’

Antim Ivireanul, între multele daruri cu care a fost înzestrat de Dumnezeu şi pe care le-a cultivat şi desăvârşit prin truda şi perseverenţa sa, se remarcă şi prin calitatea de propovăduitor al cuvântului lui Dumnezeu, întemeiat şi permanent călăuzit de Sfinţii Părinţi, la scrierile cărora avea acces, datorită vremurilor în care a trăit. Iar dragostea pentru neamul nostru, cu care şi-a identificat toate aspiraţiile vieţii sale, a dovedit-o prin slujirea şi lucrarea învăţătorească de propovăduire a Sfintei Evanghelii.

Astfel, în Cuvântul de învăţătură din duminica lăsatului sec de brânză vorbeşte în introducere păstoriţilor săi despre dragostea pe care o are de a-i „ospăta sufleteşte” cu „cuvinte de învăţătură”, cerându-le insistent să fie ascultat, „neuitându-se la neputinţa sa”, ci mai mult la dragostea pe care o are pentru ei, pentru că „deşi ei nu pot să postească, totuşi sfinţii îngeri îi feresc de toate primejdiile, aşa precum diavolii le sunt păzitori celor care nu postesc şi-i îndeamnă la multe păcate”.

La Sfântul Antim, învăţătura despre rugăciune este împletită cu învăţătura despre post, pe care trebuiau să o practice şi păstroriţii lui, după pilda şi învăţătura Sfinţilor Părinţi Ioan Gură de Aur şi Grigorie Teologul.

În Cazania la Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, un veritabil panegiric, sunt cuprinse minunate învăţături care, după propria expresie, „întrec la număr nisipul mării şi stelele cerului”, fiindcă „slăvitele lor fapte covârşesc tot cuvântul şi fac fără graiu toată mintea spre lauda şi cinstirea pomenirii lor” (p. 125).

În Cuvântul de învăţătură şi umilinţă din duminica Floriilor, Sfântul Antim Ivireanul stăruie nu numai asupra evenimentelor Intrării în Ierusalim a Domnului, ci şi asupra învierii lui Lazăr, legând-o de învierea fiicei lui Iair şi a fiului văduvei din Nain. Şi face deosebire între cele trei învieri prin persoanele asupra cărora s-au săvârşit şi starea de păcătoşenie a fiecăreia în parte, raportată la vârsta fiecăreia – o copilă, un tânăr şi un om matur, lucru extrem de important pentru ascultătorii români de toate vârstele.

În Cuvântul de învăţătură din 26 octombrie, în ziua Sfântului şi Marelui Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de mir, făcând reflecţii asupra cutremurului, Sfântul Antim ia ca motto un verset din Sfânta Evanghelie după Matei: „Doamne, miluieşte-ne că pierim” (Matei 8, 25). Acest motto reprezintă tema cuvântării, în care spune cu modestia caracteristică: „Eu, ca un neputincios la vorbă, mă silesc cu tăcerea şi mă întorc cu vorba iară, la începutul cel dintâi: Doamne, miluieşte-ne că pierim” (Matei 8, 25) (p. 224).

Întemeindu-se pe tâlcuitorii Evangheliei, predicatorul spune că „numai rugăciunea ce au făcut-o apostolii cu un glas şi un suflet…” aduce roade (p. 225). În acest caz, vorbeşte despre acea rugăciune pornită din inimile şi sufletele apostolilor aflaţi pe marea învolburată, care a fost cu adevărat ascultată de Domnul.

Concluzionând, că păcatele sunt pricina neascultării şi neîmplinirii rugăciunilor şi cererilor poporului de către Domnul, predicatorul îi îndeamnă pe ascultători şi prin ei pe întreg norodul: „Să cuvine întâi să lăsăm răutatea, jafurile, strâmbătăţile, urâciunea, vrajba, zavistia şi atunci să ne rugăm, pentru că atunci vor afla ascultare urechile lui Dumnezeu” (p. 230). Aici îl citează pe Sfântul Ioan Gură de Aur, care zice: „Când din buze curate iese rugăciunea, atunci (ea) ajunge lor nemomita urechia Stăpânului. Când noi suntem curaţi, atunci ajunge şi rugăciunea noastră în ceruri”.

În Cuvânt de învăţătură în ziua de 8 noiembrie, închinată sfinţilor îngeri, vorbeşte despre cinstea care se cuvine tuturor oamenilor, nu numai celor mari şi bogaţi, dar şi celor mici şi smeriţi, pentru că toţi au la fel pe îngerii păzitori şi care în ceruri pururea văd faţa lui Dumnezeu.

Sfântul Antim Ivireanul se adresează celor mari şi puternici, pentru ca să înţeleagă că ei nu au niciun drept „de a-i obidi” pe cei săraci şi lipsiţi de ajutor, fiindcă, făcând aşa, păcătuiesc grav. Aceşti oropsiţi sunt săracii şi preoţii.

Iar în Cuvântul de învăţătură la Adormirea Maicii Domnului, Sfântul Antim, ca în toate introducerile la panegirice, îşi exprimă nevrednicia în a face cunoscute măreţiile dumnezeieşti, zicând: „După putinţă vom zice ce ne va lumina cea prin rugăciunile ei (Născătoarea), despre lumina cea adevărată Hristos (p. 198). „Că a căutat spre smerenia roabei sale. Că iată de acum mă vor ferici toate neamurile” (Luca I, 48).

Sfântul Antim Ivireanul, inspirându-se din scrierile Sfinţilor Părinţi, îndeosebi din Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Ioan Gură de Aur, îi ia ca pilde pe aceştia, care se adresau ascultătorilor prezenţi în Biserică, îndemnându-i să ducă la casele lor din merindele duhovniceşti primite aici (prin intermediul predicii) şi celor de acasă şi spune: „Şi (acum) când eşim de a Biserică, să nu eşim deşerţi (goi) şi să facem cum face ariciul că, după ce merge la vie, întâi se satură el de struguri şi apoi scutură viţa de cad broboanele (boabele) jos şi se tăvăleşte pre dânsele de se înfig în ghimbii lui şi duce şi puilor săi. Aşa să ducem şi noi, fieştecine, pe la casele noastre, copiilor şi celor ce n-au mers la biserică”.

Despre această imagine artistică-literară şi procedeu oratoric, „nemaipomenit” nici că se mai poate comenta. Să admirăm pe cel care s-a întrecut pe sine prin mintea şi înţelepciunea sa. Amin !

Bibliografie: Antim Ivireanul, Predicii, Ediţie critică (G. Ştrempel), Editura Academiei, 1962.

Pr. Băjău I. Marin Mirel

Sfântul Irineu este cunoscut în istoria gândirii crestine mai ales pentru tratatul sau împotriva gnosticilor, retinut în literatura de specialitate sub denumirea de Adversus haereses, adică Contra ereziilor.[1] Așa cum am amintit și mai sus, scrierea lui Irineu este compusă din cinci cărţi, dintre care primele două au fost deja publicate în limba română. Cartea I începe cu o prezentare a doctrinei valentiniene, considerată de Irineu doctrina eretică cea mai evoluată şi cea mai periculoasă. În urma prezentării sale, Irineu trage concluzii asupra diversităţii doctrinare a sectelor eretice, în opoziţie cu unitatea care domneşte în sânul Marii Biserici. Reprezentanţii ereticilor sunt trecuţi în revistă: Simon Magul, Menandru, Saturnin, Basilide, Carpocrate, Cerint, Cerdon, Marcion, Valentin, ebioniţii, ofiţii, nicolaiţii etc. După acest expozeu necesar, în Cartea a II-a Irineu reia în detaliu elementele esenţiale ale doctrinelor eretice, în special a celei valentiniene, polemizând direct şi respingând punct cu punct poziţia adversarilor. Cartea a III-a este un exerciţiu de justificare a doctrinei ortodoxe, plecând în principal de la autoritatea Evangheliilor şi a textelor apostolului Pavel.

Sfântul Irineu de Lyon urmăreşte, pornind de la interpretarea textelor cu autoritate, demonstrarea unicităţii Dumnezeului revelat în Vechiul şi Noul Testament, natura umană a lui Hristos şi naşterea virginală a Fiului lui Dumnezeu. Pornind de la autoritatea apostolului Pavel, în special de la textul Epistolei către corinteni, Irineu va dezvolta teologia răscumpărării lui Adam prin întruparea lui Hristos. Cartea a IV-a dezvoltă în special profetologia creştină. Scopul acestei Cărţi este de a demonstra unitatea celor două Testamente şi faptul că în Vechiul Testament este anunţat Noul Testament. Cartea a V-a ne prezintă dezbateri doctrinale privitoare în mod special la răstignirea Mântuitorului la moartea sa şi la învierea trupului său.

Un spaţiu destul de larg este acordat de Irineu interpretării sintagmei paulinice „carnea şi sângele nu pot să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu” (1 Cor. 15, 50). Este sintagma pe care valentinienii o revendică pentru a dezvolta doctrina învierii diferită de cea adoptată de creştinismul ortodox. Tratatul despre înviere este martorul cel mai elocvent al acestui tip de interpretare, cu origini de asemenea în gândirea teologică a apostolului Pavel.

[1] Sfântul Irineu de Lugdunum, Demonstrația propovăduirii apostolice, p. 38.

Pr. Emil Şearpe

În opera teologică a Sf. Irineu se poate aprecia rolul cheie al conceptului de incoruptibilitate, în special în conturarea unei relații de corespondență dintre învățătura biblică despre Dumnezeu și cea despre om. Acest concept sintetizează mai multe aspecte ale antropologiei biblice, așa cum a fost dezvoltată de episcop în opera sa: unul histologic, pentru că este construită în relație cu evenimentul întrupării Fiului; unul economic, pentru că procesul de creștere și dezvoltare a omului spre destinul său este realizat în toate etapele iconomiei divine în istorie; unul ecleziologic și pneumatologic, pentru că incoruptibilitatea, ca destin al omului, este realizată de Duhul Sfânt în Biserică.[1]

Sf. Irineu face apel la textele lăsate de apostoli şi le interpretează în spiritul tradiţiei hermeneutice primită de la înaintaşi. Prin opera sa, episcopul poate fi considerat primul teolog-antropolog creştin. Antropologia ocupă un loc central în gândirea Sf. Irineu şi este ancorată în viziunea trinitară a teologiei sale. Dumnezeu şi omul nu sunt doi poli opuşi, ci două fiinţe care se caută reciproc şi care au ceva în comun. Întâlnirea lor se realizează în evenimentul întrupării Fiului lui Dumnezeu, cel care deschide omului calea trăirii eterne cu Dumnezeu. Bazele acestei viziuni teologice sunt desprinse în principal din Sfânta Scriptură, pe care episcopul de Lyon o interpretează în spiritul tradiţiei apostolice. Cititorul operei Sf. Irineu poate lesne sesiza cât de mult apelează acest părinte al Bisericii la textele Scripturii , atât din Noul Testament (NT), cât şi din Vechiul Testament (VT). De asemenea, în opera Sf. Irineu se poate observa existenţa unei înclinaţii naturale a autorului de a apela la scrierile apostolilor ca la texte care au aceeaşi autoritate scripturală cu a celor din VT, făcând transparentă conştiinţa unei continuităţi şi a unei unităţi tematice între cele două testamente, conştiinţă pe care episcopul şi-o asumă şi o afirmă explicit.

Episcopul Irineu de Lyon a folosit Evangheliile în opera sa cu convingerea că aceste texte sunt inspirate şi că sunt o autoritate scripturală normativă pentru argumentarea şi fundamentarea oricărui mesaj creştin. În această lucrare, ne propunem să analizăm câteva dintre sursele biblice ale antropologiei Sf. Irineu din cele patru Evanghelii. Aceste surse sunt grupate în două categorii: sinoptice şi ioanine.

[1] Dănuț Vasile Jemna, Antropologia Sfântului Irineu de Lyon. Incoruptibilitatea ca destin al omului, p. 19.

Pr. Emil Şearpe

In opozitie cu dualismul gnostic, Sfantul Irineu invata ca exista un singur Dumnezeu, care este Creator al lumii si Tata al lui Iisus Hristos; exista o singura iconomie divina a mantuirii si o singura revelatie. Sfantul Irineu dezvolta doctrina paulina a recapitularii in Hristos a tuturor lucrurilor: Hristos este noul Adam ce reinnoieste intreaga creatie si o reintoarce catre Creatorul ei prin Intrupare si Rascumparare. Fecioara Maria, Maica Domnului, este noua Eva.

Ca raspuns oferit gnosticilor ce afirmau „o traditie secreta” descoperita doar catorva dintre Apostolii Mantuitorului, el a replicat ca nu exista asemenea secrete. Predica si credinta Bisericii sunt deschise publicului inca de la inceput si poate fi verificata in randul tuturor predicilor din toate bisericile cu temelie apostolica. Acesta este sensul originar al expresiei „succesiune apostolica”, succesiunea invataturii apostolilor purtata de succesorii lor, episcopii. Aceasta invatatura este constituita in „dreptarul adevarului” (kanon tes aletheias), prin care Irineu intelege marturisirea credintei in Tatal, Fiul si Duhul Sfant, facuta de fiecare credincios la Botez.

Cele cinci carti scrise impotriva ereticilor intitulate „Adversus Haereses”, au fost folosite nu numai de apologetii crestini din secolul al II-lea, ci si de toti teologii de mai tarziu. Din acestea reiese ca Sfantul Irineu a fost un adanc cunoscator al Sfintei Scripturi si al stiintei vechi. Propovaduirea Sfantului Irineu a urmarit cu toata ravna pastrarea credintei si a traditiei apostolice.[1] În această lucrare găsim o serie de mărturisiri şi apologii ale Logosului înomenit, singurul Adevăr mântuitor al omenirii căzute în păcat. Iată mai jos câteva citate:

“Domnul a toate a dat Apostolilor Săi puterea Evangheliei și prin ei, de asemenea, noi am primit adevărul, care este, învățătura Fiului lui Dumnezeu—așa cum Domnul le-a spus: Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă, și cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine; iar cine se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine. [Luca 10, 16]. Pentru că noi am aflat planul mântuirii noastre de la aceia prin care Evanghelia a venit la noi. Prima dată au propovăduit-o pretutindeni, iar mai târziu, prin voința lui Dumnezeu, au pus pe hârtie pentru noi Scripturile, să ne fie temelie și sprijin în credință. De aceea nu e bine să spunem că ei au propovăduit înainte de a avea înțelegerea deplină, așa cum îndrăznesc unii să spună, lăudându-se că ei sunt cei ce îi corectează pe Apostoli. De aceea, după ce Domnul s-a ridicat din morți și ei au fost îmbrăcați cu putere de sus atunci când Duhul Sfânt s-a coborât peste ei, au fost umpluți cu toate lucrurile de știut și au primit cunoaștere perfectă. Au mers până la capătul Pământului, propovăduind vestea cea bună care ne-a adus-o Domnul și proclamând pacea Raiului peste toți oamenii, toți și fiecare dintre ei fiind în posesia Evangheliei lui Dumnezeu”. (Împotriva ereziilor, cartea a 3-a)

“Dumnezeu fiind întreg rațiune și întreg cuvânt spune ceea ce gândește și gândeşte ceea ce spune căci gândirea Sa este cuvântul Său. Cuvântul Său e rațiunea Sa și rațiunea care cuprinde totul este Tatăl Însuși” (Împotriva ereziilor, cartea a 2-a, cap. 28).

“Credința în Sfânta Treime este în teologia Sfântului Irineu principiul credinței creștine căci după el „cei ce sunt din biserică urmează o singură cale care pătrunde lumea întreagă pentru că are tradiția puternică venind de la Apostoli, oferindu-ne imaginea unei singure și aceleași credințe la toți căci toți cred într-un singur și același Dumnezeu, primind aceeași iconomie a întrupării Fiului lui Dumnezeu, recunoscând același dar a Sfântului Duh” (Împotriva ereziilor, cartea a 4-a, cap. 25).

[1] Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, în trad. rom. de Pr. Prof. dr. Teodor Bodogae, în colecția PSB vol. 13, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987.

Pr. Emil Şearpe

Sfântul Irineu s-a născut undeva în Asia Mică, probabil în Smyrna sau în împrejurimile acestei cetăţi, în jurul anului 130. În tinereţe a fost ucenic al Sfântului Policarp, Episcopul Smirnei, fostul ucenic al Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan.

Nu se cunoaşte data exactă a venirii sale în Galia însă în anul 177/178, adică în timpul persecuţiei declanşată de împăratul Marcu Aureliu împotriva creştinilor, se pare că Sfântul Irineu era „preotul bisericii din Lion”. În jurul aceluiaşi an, în această calitate, a fost delegat în timpul persecuţiei să ducă o scrisoare din partea creştinilor din Galia către Episcopul Elefterie al Romei (174 sau 175 – 189).

Dupa moartea Episcopului Potin de Lyon (177) a devenit succesorul acestuia in tronul episcopal. Principalele slujiri pe care le-a desfasurat in calitate de episcop au fost dopotriva propovaduirea Sfintei Evanghelii in mijlocul poporului galilor si lupta impotriva ereticilor prin cuvant si prin scris.

Sfantul Irineu a mijlocit, in anul 190, inlaturarea neintelegerilor dintre Papa Victor I al Romei si episcopii din rasarit, cu privire la data serbarii Sfintelor Pasti. Irineu a scris papei sa nu duca lucrurile prea departe deoarece rasaritenii au dreptate. Sfantul Irineu si-a incheiat apostolia in anul 202, in timpul persecutiei imparatului Septimiu Sever (193-211), primind cununa muceniciei prin sabie. Sfantul Irineu a fost inmormantat in cripta Sfantul Ioan (acum Sfantul Irineu) din Lyon, ce a fost distrusa de catre calvini in 1562. Astazi se mai pastreaza doar capul sfantului in biserica Sfantului Irineu din Lyon.

In ceea ce priveste pregatirea sa culturala din tinerete, de factura greaca, aceasta poate fi observata numai pe baza scrierilor sale. Aceste opere arata o mare familiaritate cu poetii si filosofii greci. Sfantul Irineu ii citeaza adesea pe Homer, Hesiod, Pindar si Platon.

Legat de viata si invatatura crestina Sfantul Irineu da marturie ca pe langa invatatutile primite de la Sfantul Policarp al Smirnei, a avut si alti invatatori, „prezbiteri” ( din Asia Mica) pe care ii desemneaza ca succesori imediati ai apostolilor.

Sfantul Irineu de Lyon a scris mai multe lucrari teologice precum: „Adversus Haereses”, „Omilii asupra Sfantului Policarp”, „Comentariile asupra Apocalipsei”, „Cuvantari asupra credintei”.

Pr. Emil Şearpe