Frământările sociale din cea de-a doua parte a secolului al XIX-lea şi-au lăsat din plin amprenta în Europa, și implicit în Ţările Române. O serie de neamuri şi popoare simt nevoia unei redeşteptări naţionale, prin care contextul medieval este înlocuit cu cel modernist. În această răspântie, neamul omenesc ia hotărârea de a-şi unifica forţele în faţa noilor mişcări continentale.
Prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn în Moldova, 5/17 ianuarie 1859 şi 24 ianuarie/5 februarie 1859, în Ţara Românească se realizarea marele act al Unirii Principatelor, act care a dus la schimbări profunde în viaţa economică, politică, socială şi culturală a statului naţional român modern.
Acest lucru a dus şi la o serie de reforme şi în viaţa bisericească, căci era necesar în acea perioadă, de exemplu: proclamarea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române în 1864 (recunoscută de Patriarhia ecumenică abia în 1885), unificarea administrativ bisericească din noul stat România, când mitropolitul Ungrovalahiei devine primat al Bisericii Ortodoxe Române (în 1865); constituirea Sfântului Sinod ca organ central de conducere (1872); reforma învăţământului teologic și înlăturarea elementelor străine de la conducerea mănăstirilor ţării.
Alte culte religioase întâlnite în secolele precedente îşi continuă viaţa alături de români, bucurându-se de acelaşi drepturi de ordin politic, religios şi cultural, însă având propria lor organizare religioasă şi locaşurile de cult necesare.
În 1881, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a publicat un regulament privind relaţiile cu celelalte confesiuni din ţară, o aşa numită mărturie a toleranţei religioase româneşti prin care se interziceau orice prozelitism şi atitudini necredincioase faţă de aceştia.
Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei şi al Ţării Româneşti. Prin Conferinţa de la Paris se stabilise ca în fiecare din cele două Principate să se instituie câte o conducere provizorie, numită căimăcămie, având în principal misiunea de a pregăti şi efectua alegerile Adunării elective, care la rândul lor să desemneze pe viitorii domni. Căimăcămiile erau constituite din câte trei mari demnitari numiţi de Poartă.
În Ţara Românească cei trei caimacami – Ion Manu, Emanoil Băleanu şi I.bAl. Filipescu erau mari proprietari şi, cu excepţia celui din urmă, care avea o atitudine mai moderată, manifestau aversiune făţişă pentru orice înnoire, luând şi o serie de măsuri de suprimare a libertăţii presei şi a întrunirilor politice. Pe aceeaşi linie conservatoare, ei sprijineau candidatura lui Gh. Bibescu. Mai mult, această căimăcămie reacţionară a dat, după instalarea ei, o proclamaţie către ţară, în care declara că nu se va da în lături „a izbi cu toată asprimea orice duh de tulburare”. În Moldova, căimăcămia a fost încredinţată lui Anastase Panu şi lui Vasile Sturdza, reprezentanţi ai Partidei naţionale, şi boierului conservator Ştefan Catargiu. De la început căimăcămia a susţinut cauza naţională. Ea a numit miniştri şi funcţionari de stat din rândurile elementelor progresiste: Alecsandri, Al. I. Cuza, Panait Donici ş.a. A asigurat libertatea presei, au reapărut „Steaua Dunării” şi „Zimbrul”, şi totodată a asigurat o aplicare cât mai largă a dispoziţiilor electorale anexate convenţiei. Acestor măsuri li s-a opus cu precădere Ştefan Catargiu, care va fi înlocuit, la 21 decembrie 1858/1 ianuarie 1859, cu Iancu Cantacuzino. Între timp, în Ţara Românească exista o evidentă stare de maximă tensiune pe plan social-politic: „Poporul e prea nemulţumit – exclama un corespondent al „Stelei Dunării” – şi murmurul este general de la Turnu până la Focşani”. Dacă în Ţara Românească împrejurările nu păreau a fi favorabile ţelurilor Partidei naţionale, în Moldova, în jurul intrării în activitate a Adunării elective, unioniştii erau în măsură să-şi manifeste optimismul. Astfel, „Steaua Dunării” afirma – cu o zi înaintea deschiderii că „Adunarea electivă nu numai va aclama, ca Divanul ad-hoc, Unirea Principatelor, ci o va decreta şi o va pune în lucrare”. La 28 decembrie 1858/9 ianuarie 1859 la Iaşi, într-o atmosferă de mare entuziasm, s-a deschis Adunarea electivă a Moldovei, moment în care deputaţii au fost „salutaţi de popor cu strigăte de Trăiască România!”. În Adunare, Partida Naţională dispunea de o confortabilă majoritate, dar forţa ei era slăbită prin existenţa mai multor candidaţi la domnie (erau 38 de candidaţi). După mai multe întruniri s-a ajuns ca în seara zilei de 3/15 ianuarie deputaţii Partidei naţionale, reuniţi în Cabinetul de ştiinţe naturale (sala Elefantului), să hotărască în unanimitate susţinerea candidaturii lui Alexandru Ioan Cuza.
Acesta se născuse în 1820, la Bârlad. Fusese coleg cu Vasile Alecsandri şi cu Mihail Kogălniceanu într-un colegiu ieşean. Studiase apoi la Paris, la Colegiul Stanislas. Reîntors în ţară, slujise în armată, iar apoi ocupase funcţii în magistratură. Participant la mişcarea revoluţionară din martie 1848 de la Iaşi, a fost silit să se exileze, revenind în ţară odată cu domnia lui Grigore Ghica, sub care a ocupat funcţii importante, între care şi director al Departamentului Dinăuntru. Fruntaş al mişcării unioniste, el s-a făcut cunoscut şi deosebit de popular prin răsunătoarea demisie din funcţia de pârcălab de Covurlui, din vara anului 1857, în semn de protest împotriva abuzurilor electorale ale caimacamului Nicolae Vogoride. A fost membru al Adunării ad-hoc, iar din toamna anului 1858, devine locţiitor al hatmanului, comandând în mod efectiv armata Moldovei. Era un om integru, sincer, cu vederi largi; era un patriot hotărât să apere interesele poporului român pe plan extern şi totodată era partizanul unor adânci reforme interne şi în primul rând al rezolvării problemei agrare prin desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor. La 5/17 ianuarie 1859, Partida naţională îşi vedea candidatul ales în unanimitate (48 voturi), ales, deci, inclusiv de partizanii lui M. Sturdza şi Gr. Sturdza. După ce noul domn a depus jurământul, Mihail Kogălniceanu i-a declarat: „Alegându-te pe tine domn în ţara noastră, am vroit să arătăm lumei aceia ce toată ţara doreşte: la legi nouă, om nou. O Doamne! mare şi frumoasă îţi este misia. Constituţia din 7/19 august ne însemnează o epocă nouă şi Măria Ta eşti chemat să o deschizi! Fii dar omul epocei; fă ca legea să înlocuiască arbitrariul! Fă ca legea să fie tare, iar tu, măria Ta, ca Domn, fii bun, fii blând, fii bun mai ales pentru acei pentru cari mai toţi Domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi. Nu uita că dacă cincizeci de deputaţi te-au ales Domn, însă ai să domneşti peste două milioane de oameni”.
La Bucureşti, în Adunarea electivă majoritatea era deţinută de cele două grupări conservatoare; erau 11 candidaţi, din care 9 lipsiţi de şanse. Partida naţională avea însă, după 5 ianuarie, o conduită şi un obiectiv precis: alegerea lui Alexandru Ioan Cuza şi în Ţara Românească. În ziua de 22 ianuarie/3 februarie 1859, şi-a început lucrările Adunarea electivă din Bucureşti. În jurul clădirii acesteia se strânseseră de dimineaţă mii de oameni care – datorită lui N.T. Orășeanu – au reuşit să pătrundă în curtea Mitropoliei. Intimidaţi, conservatorii au încheiat un acord cu liberalii în virtutea căruia fiecare parte renunţa să-şi mai susţină candidaţii. În aceste împrejurări, la 24 ianuarie/5 februarie 1859, deputaţii l-au desemnat – în urma propunerii lui V. Boerescu – ca domn pe Alexandru Ioan Cuza. Dubla alegere a lui Cuza – la 5/17 ianuarie 1859, ca domn al Moldovei şi la 24 ianuarie/5 februarie 1859, ca domn al Ţării Româneşti a reprezentat calea de rezolvare a impasului în care se afla unirea celor două Principate. Dubla alegere, primul pas pe calea realizării statului unitar român, a avut urmări adânci pe plan politic, economic şi social. De asemenea, Unirea a grăbit consolidarea orânduirii capitaliste şi a deschis drum larg perioadei de reforme ce i-a urmat, fiind şi din această cauză un eveniment progresist remarcabil; totodată, actul de la 24 ianuarie 1859 a fost cea mai importantă premisă pentru cucerirea independenţei României.
Bibliografie. Victor Axenciuc și Ioan Tiberiu, Premisele economice ale formării statului naţional unitar rămân, Editura Academiei, Bucureşti, 1979. Dan Berindei, Românii şi Europa în perioadele premodernă şi modernă, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997. Cornelia Bodea, Lupta românilor pentru unitatea naţională, 1834-1848, Editura Academiei, Bucureşti, 1967. C. Botoran și M. Retegan, Făurirea României Mari, Bucureşti, 1993. C.C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966. Gheorghe Platon, Istoria modernă a României, Editura Didactică, București, 1985. T.W. Riker, Cum s-a înfăptuit România, Bucureşti, 1940.
Pr. Dragomir Constantin Gabriel