Traducerea cărţilor Sfintele Scripturi în limba română a atins apogeul în anul 1688, prin tipărirea Bibliei de la Bucureşti, numită şi Biblia lui Şerban Cantacuzino, fapt ce încununează arta tipografică de până atunci. Tipărirea acesteia a început la 5 noiembrie 1687 şi s-a încheiat în septembrie 1688[1]. După numai o lună de la tipărirea Bibliei, domnitorul Şerban Cantacuzino a murit, iar succesorul său la tron, Constantin Brâncoveanu, a rupt pagina de titlu din exemplarele rămase nedifuzate, înlocuindu-o cu o alta în care menţiona că tipărirea s-a terminat sub el. Părintele Constantin Coman, afirma într-un studiu că succesorul la tron al lui Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu, se afla la domnie atunci când s-a încheiat tipărirea Bibliei şi că acesta a făcut modificări în foaia de titlu pentru a scoate în evidenţă şi contribuţia sa la această lucrare[2].
Această Biblie marchează „momentul definitiv de cotitură de la folosirea limbii slavone în Biserică, la folosirea celei româneşti”[3]. Ea reprezintă o operă de mari întinderi pentru vremea la care a apărut, având nu mai puţin de 944 de pagini, format mare, iar textul era scris cu litere mici pe două coloane[4]. Textul are două prefeţe, una atribuită domnitorului Şerban Cantacuzino, adresată clerului şi credincioşilor[5], iar a doua este pusă sub numele patriarhului Dositei al Ierusalimului, unul dintre apărătorii cei mai de seamă ai Ortodoxiei din secolul al XVII-lea, care se afla în Ţara Românească, acolo unde coordona o intensă activitate tipografică împotrva prozelitismului occidental[6].
În foaia de titlu se arată că tipărirea s-a făcut în vremea Prea Sfinţitului Teodosie, mitropolitul ţării şi exarh al laturilor. Acesta a dat binecuvântarea pentru traducerea cărţilor de cult în limba română din cauză că mulţi preoţi şi monahi nu ştiu nici rânduielile, nici cum să slujească, din cauză că nu cunoşteau limba slavonă[7].
La traducerea acestei prime ediţii a Sfintei Scripturi în limba română şi-au adus contribuţia cărturari din secolul al XVII-lea din toate colţurile pământului locuit de români. În privinţa aceasta însă, părerile sunt împărţite, iar părerile contradictorii se află în special în legătură cu Nicolae Milescu, despre care unii cercetători spun că a participat la traducere, atribuindu-i o mare parte din ea, iar alţii spun că nu. Din prefaţa domnitorului aflăm că această traducere a necesitat o cheltuială destul de mare şi că la traducerea ei a participat şi înţeleptul cel întru dascăli ales Gherman, iar după moartea lui, alţi cunoscători de limbă greacă[8].
Lăsându-i la o parte pe traducători, pentru limba literară română, Biblia din 1688, are „o importanţă deosebită atât prin unitatea lingvistică rezultată din prelucrarea celor trei graiuri româneşti, cel moldovenesc în traducerea Milescu, ardelenesc în Noul Testament al lui Simion Ştefan (1648), cel muntean în intervenţiile fraţilor Greceni şi controlul lingvistic ce-l va fi făcut stolnicul Constantin Cantacuzino”[9], Mitropolia Bucureştilor având un rol pozitiv la această unitate lingvistică.
Istoricul Nicolae Iorga, în Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, spunea că Biblia de la 1688 „e cel d’intâiu document sigur de limbă literară stabilită pe înţelesul tuturor Românilor şi la înălţimea oricăror concepţii generale omeneşti”[10].
Limba care a rezultat din această unitate lingvistică a reprezentat limba vie a poporului, stilizată şi modernizată. Calitatea sa excepţională este demonstrată prin faptul că ea este înţeleasă şi astăzi, fără nicio dificultate[11]. Tot marele istoric Nicolae Iorga afirma despre Biblia de la 1688 că este „un monument literar fără pereche”, „cel dintâi document sigur de limbă literară stabilită pe înţelesul tuturor românilor”, „o operă de unitate naţională…”[12].
În ediţia Bibliei editate în 2001, şi adnotată de mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania, patriarhul Teoctist spunea în precuvântare că: „Biblia de la Bucureşti s-a aflat la temelia celorlalte ediţii care i-au urmat, răspunzând astfel setei de îndestulare din apa cea vie a Dumnezeiescului Cuvânt în limba vorbită a poporului român, din ce în ce mai bogată şi mai mlădioasă în dezvoltarea ei literară”[13].
Pr. Dragomir Constantin Gabriel
[1] Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, ediţia a II-a, Bucureşti, 1994, p. 133.
[2] Constantin Coman, Secolul al XVII-lea românesc şi Biblia de la Bucureşti, în „Studii teologice”, seria a II-a, anul XLI, 1989, nr. 2, p. 25.
[3] Antonie Plămădeală, Biblia de la Bucureşti. Cine a făcut traducerea?, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul XCVI, 1978, nr. 9-10, p. 1005.
[4] Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, p. 134.
[5] Ibidem.
[6] Constantin Coman, Secolul al XVII-lea românesc…, p. 26.
[7] Ibidem.
[8] Ibidem.
[9] Dan Simonescu, Dan Simonescu, Tipografia Mitropoliei Bucureştilor (1678 – 1978), în „Biserica Ortodoxă Română”, anul XCVI, 1978, nr. 9-10, p. 1024.
[10] Nicolae Iorga, Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, vol. I, Vălenii de Munte, 1908.
[11] Constantin Coman, Secolul al XVII-lea românesc şi Biblia de la Bucureşti, p. 28.
[12] Ibidem, p. 29.
[13] Teoctist Arăpașu, Precuvântare, Biblia sau Sfânta Scriptură, ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, Bucureşti, 2001, p. 5.