Pr. Prof. Dr. Nicolae Dură demonstrează că traducerea Bibliei a fost făcută de fraţii Greceanu pentru că aceasta se asemănă cu celelalte traduceri pe care le-au mai făcut aceştia[1]. Fraţii Greceanu erau originari din satul Greci, de lângă Găieşti. Fiind amândoi buni cunoscători de limbă greacă, au tradus multe opere în limba română, Radu Greceanu fiind cel care a introdus în limbă un gen literar nou, cronica ritmată[2].
Traducerea Bibliei de la Bucureşti s-a făcut în exclusivitate după textul grecesc al Bibliei, fapt confirmat şi de afirmaţiile Mitropolitului Dosoftei al Moldovei, dar și de Antim Ivireanul şi fraţii Greceanu „în predosloviile cărţilor tipărite de ei înainte şi după apariţia Bibliei de la 1688”[3].
Istoricul Ioan Lupaş spunea că „la traducerea Bibliei de la Bucureşti au colaborat mai mulţi inşi, ca arhiereul grec Gherman de Nisa, care ştia bine româneşte, episcopul Mitrofan, fraţii Radu şi Şerban Greceanu, vestiţi cărturari ai timpului şi învăţatul cronicar Constantin Stolnicul Cantacuzino, care studiase în Italia, la Padova”[4].
Mulţi cercetători încearcă sa facă asocierea acestei traduceri a Bibliei cu alte traduceri anterioare, traduceri pe care autorii le-au folosit, dar prin care nu se înţege că aceştia au copiat cuvânt cu cuvânt, ci că au verificat și au corectat acolo unde au existat greşeli sau forme învechite ale limbii, astfel încât traducerea să corespundă noilor norme literare. Părintele profesor Mircea Păcurariu afirmă că „la baza textului Noului Testament a stat ediţia de la Alba Iulia din 1648. O simplă comparare a textelor ne încredinţează că de multe ori este vorba numai de schimbări neînsemnate de limbă, cerute de însăşi evoluţia ei”[5].
Faptul că atunci când s-au apucat de traducerea Bibliei, traducătorii au avut şi alte traduceri este afirmat chiar din prefaţa cărţii, acolo unde se aminteşte că „traducerea s-a făcut folosindu-se şi alte izvoade vechi şi alăturându-le cu cel elinesc al celor 70 de dascăli”[6]. Cercetările au dovedit că traducătorii Bibliei de la 1848 au folosit aproape toate traducerile parţiale care existau până la momentul acela în limba română. Sunt menţionate în special Noul Testament de la Bălgrad, care după părerea unor cercetători a fost inclus aproape în întregime în Biblia de la 1688, apoi Psaltirea de la Bălgrad (1652), Psaltirea şi Paremiile mitropolitului Dosoftei al Moldovei, Evanghelia şi Apostolul, tipărite cu ceva timp mai înainte – 1682 şi 1683 – şi chiar Cazania mitropolitului Varlaam[7].
Persoana lui Nicolae Milescu ridică cele mai mari probleme referitoare la traducerea Bibliei de la 1688. Acesta era un „aventurier de geniu, fost pe rând în slujba Moldovei, a Munteniei şi a Rusiei, autor al unor cărţi variate, originale şi mai puţin originale, dar oricum mare om de cultură, poliglot, scriitor şi diplomat”[8]. Acesta a început traducerea Vechiului Testament la Constantinopol în 1662, şi a terminat-o la Stettin (lângă Marea Baltică) în 1668. Nu este exclus ca ms. 4389, poate chiar originalul lui Milescu, care azi nu mai există din cauză că a fost pierdut, să fi ajuns de la Stettin la mitropolitul Dosoftei al Moldovei, care din 1686 și până la moartea lui (13 decembrie 1696) se instalase în Polonia. Despre acest lucru se crede ca manuscrisul chiar a ajuns pe mâna mitropolitului Dosoftei, care i-a făcut corecturile de rigoare[9].
Faptul că Nicolae Milescu a avut o contribuţie la traducerea Bibliei de la 1688 rezultă şi din articolele revistelor vremii. Astfel, vedem că: „petrecerea eroului nostru (Milescu) la Constantinopole înzestră literatura românească cu un op de cea mai mare importanţă… Milescu, cel dintâi, şezînd fără mult lucru la Constantinopol, execută o traducţie totală, completă, de 1.000 de pagine de tipar in-folio mare… Această traducţie fu publicată mai în urmă la Bucureşti, sub domnia lui Şerban Cantacuzino, fără să se menţioneze măcar numele lui Milescu, pe titlu sau în prefaţă”[10].
În articolul său, Petre V. Haneş se întreabă dacă textul Bibliei de la 1688 stătuse timp de patruzeci de ani la păstrare în mâinile lui Şerban Cantacuzino, iar atunci când acesta s-a hotărât să o publice şi a dat-o la tipar, editorii Bibliei se temeau ca nu cumva numele unui profan, cum era Nicolae Milescu, să ajungă pe o asemenea carte sfântă[11]. Se pare că această ipoteză autorul a luat-o din acelaşi ziar „Satyrul”[12], întrebare pe care şi-o pune şi cartea „Schiţe de Istoria Literaturii”: „Noi nu negăm că Milescu va fi tradus Biblia, dar de ce să susţinem că fraţii Greceni au dat sub numele lor o lucrare a lui Milescu, fără măcar a-l cita?”[13]. Pentru a explica cele spuse, Petre V. Haneş dă un citat al Mitropolitului Teofil care în „Predoslovia” Pravilei de la Govora (1640) interzice să se dea unui mirean o carte bisericească sau să i se pomenească numele în tot cuprinsul ei. El spune către arhiepiscopi, mitropoliţi şi iubitori de Dumnezeu episcopi şi preoţi şi către toţi duhovnicii pe care-i socoteşte, că: „cu putere preoţească de la Dumnezeu sunt sfinţiţi”[14] şi le recomandă să nu dea cartea din mână mirenilor: „iară întru mână de mirean să nu se dea, nice la măscărici”[15].
Rolul lui Constantin Cantacuzino, în opinia lui Haneş este şi el unul foarte important, dacă nu cel mai important. Acesta afirmă că: „…adevăratul autor este şi acum acela care a fost în rândul întâi directorul, ca să zicem aşa, al marei întreprinderi, Constantin stolnicul Cantacuzino. În adevăr, stilul lui e acolo, sigur, cu largi perioade, în care se înfăţişează frumoasele pagini, în care se întâlnesc italienisme, cum e «necunoscându-şi», «cărbune» care nu are de a face cu obişnuitul cărbune, ci e piatra miraculoasă a evului mediu, «carbunculul». Odată scapă forma: «limba românească». «Cereasca filosofie», de care se vorbeşte, arată a fi în legătură cu studiile filosofice de la Padova şi se face apel la mărturia «filosofilor Elinilor»… Constantin stolnicul şi tânărul Radu Greceanu sunt cuprinşi, şi cu unii clerici, credem, în modesta formulă: «ai noştri oameni ai locului, nu numai pedepsiţi întru a noastră limbă, ce şi de limba elinească având ştiinţă»”[16].
În general însă, aşa cum se afirmă şi în Istoria Bisericii Ortodoxe Române a părintelui profesor Mircea Păcurariu, cei care au tradus Biblia au fost în primul rând fraţii Greceanu, dar care au „stilizat” traducerea lui Milescu, după ce acelaşi lucru îl făcuse şi mitropolitul Dosoftei al Moldovei pe când era episcop la Roman[17], lucru la care se pare că i-a ajutat şi Constantin Cantacuzino, mai ales că acesta îi mai ajutase şi la tarducerea „Mărgăritarelor Sfântului Ioan Gură de Aur”[18].
Pr. Dragomir Constantin Gabriel
[1] Nicolae V. Dură, Biblia de la Bucureşti(1688). 300 de ani de la prima tipărire integrală a Bibliei în versiune românească, în „Studii teologice”, seria a II-a, anul XL, 1988, nr. 6, p. 18.
[2] Ibidem.
[3] Ibidem, p. 19.
[4] I. Lupaş, Istoria Bisericii Române, ediţia a VIII-a, Craiova, 1930.
[5] Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, ediţia a II-a, Bucureşti, 1994, p. 134.
[6] Constantin Coman, Secolul al XVII-lea românesc şi Biblia de la Bucureşti, în „Studii teologice”, seria a II-a, anul XLI, 1989, nr. 2, p. 27.
[7] Ibidem.
[8] Antonie Plămădeală, Biblia de la Bucureşti. Cine a făcut traducerea?, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul XCVI, 1978, nr. 9-10, p. 1007.
[9] Dan Simonescu, Tipografia Mitropoliei Bucureştilor (1678 – 1978), în „Biserica Ortodoxă Română”, anul XCVI, 1978, nr. 9-10, p. 1022.
[10] Satirul, I, 13 din 1 Mai 1866, p. 1, col. II, apud Petre V. Haneş, Nicolae Milescu, traducătorul Bibliei de la 1688, în „Glasul Bisericii”, 1962, nr. 9-10, p. 952.
[11] Petre V. Haneş, Nicolae Milescu, traducătorul Bibliei de la 1688, în „Glasul Bisericii”, 1962, nr. 9-10, p. 960.
[12] Ziarul „Satyrul”, I, 13 din 1 mai 1866, p. 1, col. II.
[13] V. A. Urechia, Schiţe de istorie literară, București, 1885, p. 201.
[14] Nerva Hodoș și Ioan Bianu, Bibliografia românească veche, vol. I, București, 1904, p. 109-110.
[15] Ibidem.
[16] Nicolae Iorga, Istoria Românilor, vol VI (Monarhii), Editura enciclopedică, București, p. 366-367.
[17] Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, p. 135.
[18] Ibidem, p. 136.