Concordatul este un termen folosit deseori în limbajul juridic şi economic, având un sens „laic” şi unul „religios”. În domeniul economic, prin concordat se înţelege un contract între debitor şi masa creditorilor, având ca obiect stabilirea condiţiilor de stingere a datoriilor fără compromiterea posibilităţilor de redresare a situaţiei financiare a debitorului. În sens religios-politic, prin termenul de concordat se înţelege, în mod obişnuit, o convenţie intervenită între papă, ca şef al Bisericii Romano-Catolice, şi puterea laică a unui stat, pentru reglementarea relaţiilor dintre acel stat şi religia catolică ce funcţionează pe teritoriul său[1].
Concordatul rezultă din nerealismul doctrinei catolice despre Biserică şi Stat. Potrivit acestei doctrine, Biserica şi Statul sunt două societăţi perfecte, a căror autoritate se exercită totuşi asupra aceloraşi subiecţi şi, adesea, în probleme conexe, ceea ce implică necesitatea unei legi care să determine raporturile lor naturale. Statul deci, fiind şi el „societate perfectă”, ar urma să accepte pur şi simplu, fără dificultăţi, aplicarea pe teritoriul său a principiilor de drept bisericesc privitoare la relaţia dintre puterea spirituală şi cea seculară.
În ţara noastră, regimul cultelor a fost fixat atât prin Constituţia din 1923 (una din cele mai bune şi mai liberale din Europa acelui timp, care stipulea principiul că „raporturile dintre diferitele culte şi Stat se vor stabili prin lege”), cât şi prin Legea cultelor din 1925.
Ţara noastră a manifestat, prin legile date, o toleranţă şi o înţelegere deosebită faţă de diferitele culte religioase care au activat pe teritoriul românesc.
Evident, Biserica Romano-Catolică din România ar fi urmat ca, din punct de vedere juridic-administrativ, să accepte şi să recunoască dreptul suveran al Statului în toate problemele ei de organizare, ceea ce ar fi lezat privilegiile pe care şi le rezervase Vaticanul prin Codex juris canonici[2].
Ca urmare, Roma ia iniţiativa unor tratative cu guvernanţii români în vederea încheierii unui concordat, în virtutea căruia raporturile dintre Statul român şi cultul romano-catolic din România se vor stabili nu prin lege, ci prin acest act diplomatic, pentru că, în virtutea canoanelor şi învăţăturilor catolice, centralismul papal este mai presus de centralismul statelor laice. De aceea, Biserica Romano-Catolică nu se poate supune aceluiaşi tratament căruia i se supun celelalte culte din ţară, ci ea reclamă un statut deosebit, privilegiat.
Tratativele încep îndată după terminarea războiului, în anul 1920, în timpul guvernării Averescu, având ca ministru al cultelor pe Octavian Goga, iar ca ministru al României la Vatican pe D. Pennescu.
Vaticanul trimite guvernului român un anteproiect de concordat în care, printre altele, pretinde dependenţa directă a eparhiilor de Scaunul papal, desfiinţarea dreptului de patronat asupra averilor şi titlul de „Biserică apostolică romană”.
Guvernul român îşi dă acordul de principiu pentru încheierea unui concordat dar respinge anteproiectul şi trimite Romei un alt proiect, redactat în aşa fel încât „interesele ţării” să fie apărate.
În comentariul pe care-l alătură proiectului, Octavian Goga cere ca „organele acestei biserici să evite tot ce poate primejdui integritatea, independenţa şi Constituţia Statului, liniştea publică şi siguranţa lui, deoarece uneori biserica este înfăţişată ca o faţadă numai pentru asigurarea unor interese de caracter cu totul profan”[3].
Proiectul cere ca numirea ierarhilor să se facă în funcţie de prerogativele regelui, să i se recunoască acestuia dreptul de patronat pe care l-au avut şi regii Ungariei, şi respinge titlul de „Biserică apostolică romană”. De fapt, regele nu dorea decât prezervarea caracterului statal al României şi a prerogativelor sale de suveran asupra teritoriului românesc, aşa cum odinioară vechii împăraţi germani, ca şi regii englezi sau francezi, se revoltaseră împotriva pretenţiilor de suzeranitate ale papei.
Din actele vremii rezultă că, în primul rând, Octavian Goga sesizează caracterul cel puţin dubios al anteproiectului Romei şi împuterniceşte pe ministrul Pennescu să comunice Vaticanului observaţiile făcute pe marginea documentului.
Cu toate acestea, Sfântul Scaun sfidează statul român. Papa nu numai că nu ţine seama de aceste observaţii, dar trimite la Bucureşti un al doilea proiect de concordat, al cărui conţinut e mult mai restrictiv la adresa Statului român decât primul.
Guvernul însă îl respinge, pentru motivul că acest proiect „cuprinde abateri esenţiale de la punctul nostru de vedere, iar de altă parte nu ni se oferă garanţiile de cari, credem că, în interesul Statului, avem neapărată nevoie”[4].
După căderea de la putere a guvernului Averescu în decembrie 1921, problema este lăsată pe seama guvernului liberal al lui Ion I.C. Brătianu, care conduce destinele ţării până în 1926. În ciuda numeroaselor merite politice de netăgăduit, lui îi revine răspunderea pentru continuarea şi încheierea tratativelor asupra Concordatului, în condiţii extrem de umilitoare şi păgubitoare pentru prestigiul şi interesele Statului român.
După trei ani de tăcere, în spatele căreia, în lipsă de informaţii mai amănunţite, se pot prezuma tatonări şi speculaţii subterane, Vaticanul trimite la Bucureşti un nou proiect de concordat, sensibil diferit de cele din 1920 şi 1921, în spiritul unei autonomii aproape totale a Bisericii Catolice din România şi, mai mult, al unor tendinţe universaliste catolice[5].
Acest proiect de concordat pretinde ca Biserica greco-catolicilor, considerată până atunci, prin prevederile Constituţiei, ca Biserică românească, să fie înglobată în cea Romano-Catolică şi organizată în condiţiile Codicelui de drept canonic al Vaticanului. De asemenea, el cere ca Fondul de studii şi Fondul religios, administrate până aici de Stat, să fie predate Bisericii Romano-Catolice.
La acest punct trebuie reţinut că, prin prevederile Codicelui de drept canonic, proprietar al tuturor bunurilor deţinute de Biserica Catolică este papa, ca şef suprem şi discreţionar al acesteia. Un articol cu totul special al noului proiect de concordat este acela prin care se prevede că episcopii, clerul şi chiar credincioşii Bisericii Catolice de pe teritoriul Statului român pot comunica direct cu Vaticanul, fără niciun fel de control din partea autorităţii civile, şi aceasta nu numai în probleme de credinţă şi organizare, ci în orice „afaceri bisericeşti”, formulă extrem de elastică şi care deschide drum liber şi oricărei acţiuni extra-bisericeşti.[6]
Niciun concordat încheiat până atunci cu vreun alt stat nu impunea statului respectiv această renunţare la control, comunicarea clerului cu Vaticanul făcându-se numai prin mijlocirea Ministerului de Externe. Începând cu anul 1924, guvernul liberal acceptă negocierile asupra acestui ultim proiect de concordat şi, în faţa rigidităţii Vaticanului, face concesii treptate pentru ca, în cele din urmă, să cadă de acord. Nu ajunge însă să şi semneze Concordatul, deoarece cade de la putere. Opera va fi desăvârşită de guvernul Averescu, revenit în fruntea ţării îndată după cel liberal, adică în 1926.
În cadrul noii guvernări, Portofoliul Instrucţiunii Publice şi Cultelor e deţinut de V. Goldiş. Acesta îşi schimbă atitudinea faţă de Concordat: dacă la început el se prezintă ca un adversar înflăcărat al Concordatului, atitudinea lui se schimbă brusc şi tocmai el este cel care, la 10 mai 1927, merge la Roma şi semnează, în numele regelui României şi al Statului român, actul prin care Vaticanul repurta o victorie netăgăduită asupra demnităţii şi intereselor româneşti.
Autorităţile s-au ferit să anunţe opiniei publice semnarea Concordatului pentru că doreau să ascundă pe cât posibil prevederile sale ostile şi anti-suverane la adresa Statului român, care ar fi dus la declanşarea unui val de proteste în întreaga ţară, împotriva semnării Concordatului.
Un fapt demn de menţionat că până la această dată, şi încă opt luni după ea, întreaga problemă a Concordatului se consumă în mod secret. Opinia publică românească ia cunoştinţă de semnarea lui de abia în februarie 1928, când existenţa Concordatului e denunţată în coloanele ziarului Telegraful Român din Sibiu. Se produc discuţii agitate, proteste, interpelări, explicaţii penibile, semne de întrebare.
Nicolae Titulescu îşi dă seama că, aşa cum s-a făcut, Concordatul reprezintă o mare greşeală politică a României şi, în 1928, cere Vaticanului un număr de „declaraţii interpretative”, menite să atenueze gravitatea documentului, declaraţii fără de care, spune omul nostru politic, ratificarea e imposibilă. Vaticanul refuză, Titulescu continuă să insiste, dar monseniorul Doici, demnitar al cancelariei papale, îi spune confidenţial „că este vorba de rezistenţa personală a papei”.
În 1929 guvernează Partidul Naţional-Ţărănesc al lui Iuliu Maniu, care desăvârşeşte opera începută de Averescu şi continuată de Brătianu. Ignorând protestele ierarhilor ortodocşi, ale intelectualităţii conştiente şi ale opiniei publice, şi fără niciun studiu prealabil, în mai 1929, guvernul supune Corpurilor legiuitoare, proiectul de lege pentru ratificarea Concordatului. Clerul şi episcopatul ortodox român protestează şi intervin în Parlament printr-o declaraţie comună, exprimată într-un discurs foarte documentat al mitropolitului Ardealului, Nicolae Bălan.
Cu toate acestea, Corpurile legiuitoare votează ratificarea, în urma unui cuvânt de ordine al lui Iuliu Maniu, transmis prin raportorul parlamentar al Concordatului. Textul documentului e publicat în Monitorul Oficial la 12 iunie 1929, adică mai înainte de ratificarea lui, care a avut loc la Roma în ziua de 7 iulie a aceluiaşi an.
Pr. Gârju Iulian Petrișor
[1] Sergiu Tomescu, Concordatul României cu Vaticanul. Câteva aspecte ale relaţiilor României cu Vaticanul şi situaţia Bisericii în perioada 1918-1928 – ediție electronică, p. 98.
[2] Nicolae Bălan, Biserica împotriva Concordatului, Sibiu, 1929, p. 27.
[3] Sergiu Tomescu, Concordatul României cu Vaticanul… p. 108.
[4] Ibidem, p. 109.
[5] Mircea Păcurariu. Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, ediția a II-a, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1992, p. 462.
[6] Nicolae Bălan, Biserica împotriva Concordatului…, p. 30.