Tăceri împietrite sunt rostogolite
de mosoare care, ca niște motoare,
tot împletesc timpul ca să umple nimbul
luminii din care răsar în uitare
pufoase fuioare de lână bătrână
care se țesală în poartă pe seară,
când bătrâne mume împletesc cunune
pentru cei ce pleacă ca s-adune apă
lumii care moare într-o zi cu soare,
lumii care piere sub cerul cu stele.
.
Privind, căutând
ritm lumesc de gând
ele împletesc
cămăși albe vii ca niște copii
care se prefac
lemn pentru altar de mărgăritar,
timp care devine și umple cu sine
nesfârșirea nopții și lumina sorții,
orizonturi largi pline cu cei dragi,
neatinse încă de tării de stâncă
pe care din pântec pământul ca suflet
le naște și-l doare și devine mare,
mare nesfârșită care să cuprindă
toată lumea noastră de viță albastră.
Pr. Mircea Nincu