Va veni vremea în care se va scurge toată ființa în neființă.
o sfârșire a gândului care nu va mai fi gândit ca o neputință.
ofilirea ființei făpturii create din soare se va visa umbră
care se întoarce în adâncul din care gândul prin sine se urcă.
Va fi nesfârșirea sfârșii în care uitarea devine orizont crud
un ghem infinit, încurcat între cer și pământ, un arc ce în vânt
plin de idei și de realități neatinse, însă vii, ce pot deveni vise
ce aruncă sinele cuvântului spre a deveni sine de sine în gând.
Vremea aceea este vremea care spune despre ceea ce vine,
însă acea vreme nu e săvârșită atunci când va fi fost mai mult.
e doar un alt început prin care ființa se deșiră din nesfârșire
pe sine și prin sine sinele sinelui din care pe sine s-a început.
Pr. Nincu Mircea