Filozofii greci, în pofida politeismului de atunci, ajunseră să afirme că divinitatea, ca expresie supremă a desăvârșirii, dacă există, trebuie să fie una și indivizibilă. În mitologia babiloniană, de unde avem vestita epopee a lui Ghilgameș, descoperim o idee înrudită. Enkidu, personajul făcut de zei pentru a răzbuna populația Urukului asuprită de tiranul Ghilgameș, era un om al pădurii, care “se înghesuia împreună cu animalele la adăpătoare”[1].
Prin această imagine plină de gingășie, autorul popular al epopeii sugerează în câteva rânduri desăvârșita armonie dintre Enkidu și natură. Atunci când Ghilgameș voiește să-și slăbească adversarul, care mai târziu i-a devenit cel mai bun prieten, el ci trimite în cale o curtezană.
Enkidu cunoaște păcatul, iar drept urmare, atunci când se îndreaptă spre adăpătoare, văzând-l, animalele o iau la fugă. Iată o frumoasă legendă, în care, chiar dacă nu ni se vorbește clar despre o existenta androgină inițială a omului, ea ni se impune în ordine inversă: împreunând-se, bărbatul și femeia își pierd armonia cu cosmosul pe care au avut-o până la împreunare[2].
Același lucru ni se relatează și în cartea Facerii, unde Adam, deși stăpân peste fiarele pământului, după cădere, va fi nevoit să se apere de răutatea acestora. Dar dovada cea mai sugestivă în favoarea unei existente androgine inițiale a omului, este faptul că la diferite popoare și religii, indiferent de concepția fiecăruia despre desăvârșire, există monahismul.
Omul a fost creat pentru viață cerească, asemenea îngerilor. De aceea el nu avea nevoie să se căsătorească, ceea ce se dă de înțeles prin lipsa rușinii și ne pătimirea celor doi oameni de pună la cădere. Oamenii în rai, deși aveau trup, fiecare cu conformația lui psihosomatică specifică, nu aveau nimic din cele trupești și nu erau supuși nevoilor trupurilor, petreceau în rai ca niște îngeri fără a fi aprinși de poftă, și fără a fi asediați de alte patimi. Aceeași stare ne-a făgăduit-o Hristos la înviere, unde nu vor mai fi bărbat și femeie, ci “toți for fi una în Hristos”[3].
Atunci când Mântuitorul a fost ispitit de saduchei, întrebat fiind a căruia dintre cei șapte frați va fi femeia după înviere, căci toți au avut-o de nevastă, Hristos răspunde: “La înviere nimeni nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci toți sânt ca ungerii lui Dumnezeu în cer”[4].
Astfel “harul învierii nu trebuie înțeles altfel decât ca o restabilire a oamenilor în vechea stare pe care au avut-o înainte de căderea în păcat”. Căci “dacă viața celor restabiliți se aseamănă cu cea a îngerilor, atunci e limpede că viața de dinainte de păcat era un fel de viață îngerească”[5].
(Pr. Sorin Ionescu)
[1] Ibidem, p. 40.
[2] Ibidem, p. 45.
[3] Gal. 3: 28.
[4] Mt. 22: 30.