Arhiva pentru categoria ‘Fără categorie’

O valorificare teologică a existenţei creştine

luni, iulie 5th, 2021

Domeniu cu valenţe multiple, problematica existenţială face notă dominantă în materie de teologie, filosofie, sociologie, genetică, anatomie, în politică, istorie, filologie sau drept. Omul, cu toate preocupări sale cotidiene, este pe de o parte imagine şi tipologie pentru filosofi sau psihologi, şi, pe de altă parte, icoană a Părintelui Ceresc, zugrăvită în universul veşniciei.

Atunci când vine vorba despre om, există un „iconar” cu totul aparte, care zugrăveşte cu măiestrie de aproape două secole realitatea firească a existenţei. Despre el s-a spus că însumează „o personalitate de răscruce în istoria literaturii universale”, că defineşte prin opera sa „straturile imprevizibile şi indefinite ale sufletului uman”. „Conştiinţă frământată, supusă contradicţiilor, cu pendulări uriaşe, de la socialismul topic la mistica ortodoxismului ce întrezăreşte eliberarea omului de răul social şi moral în ispăşirea prin jertfă şi umilinţă”, Feodor Mihailovici Dostoievski a fost unul dintre cei mai mari prozatori şi eseişti ruşi, dar şi un exponet original al curentului existenţialist.[1]

            S-a născut la 30 octombrie 1821, în maiestuasa Moscovă, ca descendent al unei familii de rang nobiliar. Fire înclinată spre cuvânt şi slovă, Feodor reuşeşte să parcurgă foarte repede înţelesurile desluşite de un Homer, Goethe, Schiller, Hoffmann, Moliere, Voltaire, Balzac, Shakespeare sau Dikens. Adăpându-se din acest minunat nectar al înţelepciunii, nu-i trebuie mult să-şi dea seama că este făcut numai şi numai pentru slovă. Va scrie astfel până la sfârşitul vieţii, transformând această preocupare într-un modus vivendi. Măiestria prin care şi-a lucrat acest mare dar al scrisului a făcut din el „cel mai profund gânditor al secolului al XIX-lea. Viziunea sa asupra lumii, de o deosebită actualitate, a fost sursă de inspiraţie nu numai pentru filosofia existenţială, ci chiar şi pentru psihanaliză sau teologie”.[2]

            Prin valoarea sa profund existenţialistă, lucrarea literară a marelui Dostoievski a devenit o adevărată enciclopedie de tipologii, relaţii, eşecuri şi perspective, permanent actuale în dinamica societăţii omeneşti. Preocupările faţă de om vizează în mod primordial „libertatea şi iraţionalitatea” naturii umane. Acest fascinant paradox existenlial marchează la tot pasul romanele sale, culegându-se cel mai bine din tipologia personajelor sale. Vom încerca în cele de mai jos să suprindem aceste aspecte antropologice şi eclesiale.

Romanul „Idiotul” a văzut lumina tiparului la anul 1868. Lucrare de inestimabilă valoare literară, „Idiotul”aduce în prim plan o serie de personaje „din ce în ce mai contorsionate sufleteşte”. Eroul principal, prinţul Nikolai Mîşkin, „îşi asumă, ca pe o misiune personală, salvarea acestei fiinţe distruse de lumea în care trăieşte, lume guvernată de atotputernicia banului şi superioritatea mediocrităţii”.[3] El este „chipul lui Hristos … Însăşi apariţia prinţului Mîşkin, după mulţi ani petrecuţi undeva în creierii munţilor, departe de oameni, trebuie să amintească de pogorârea lui Hristos între oameni, în mijlocul vieţii lor, măcinată de patimi josnice, diabolic de complicată”. În concluzie, eroul lui Dostoievski din „Idiotul” este „omul filocalic, în sensul că este omul iubitor de frumos prin definiţie, este omul care trăieşte pentru a identifica frumosul oriunde în lume şi a-l semnala şi altora. Sensiul vieţii sale este restaurarea chipului lui Hristos în toţi cei din jur, prin identificarea frumuseţii chiar şi acolo unde, căzută fiind în mocirla unei societăţi corupte şi înecate în cupiditate şi turpitudine, ea este cu greu sesizabilă”.[4]

Un al doilea roman semnat de Dostoievski pe care îl putem evidenţia în contextul existenţialismului creştin este „Demonii”. Apărută la 21 noiembrie 1961, lucrarea defineşte în fapt realitatea întunecată şi proximă a „ateismului” contemporan autorului rus. La fel ca în „Idiotul”, autorul evidenţiază, în pleada personajelor controversate, imagini şi chipuri luminoase, cum ar fi de pildă aici Episcopul Tihon. Ideea centrală a romanului cuprinde în sine morala, după care „omului în genere îi lipseşte vocaţia răului până la capăt şi că şi cei mai temerari dintre cei care şi-l asumă trebuie la un moment dat să abandoneze infernala cursă în care s-au lansat”.[5]

Cel de al trilea roman dostoievkian la care vom face trimitere în lucrarea de faţă este cunoscutul „Fraţii Karamazov”. În legătură cu existenţialismul promovat de autor, această operă reprezintă „ultimul capitol al acestei vaste de varte proporţii, capitol menit să însumeze toate temele şi ideile majore expuse în secţiunile precedente ale operei şi să finalizeze familiile tipologice de personaje, deja existente în megatext, prin câte un chip emblematic, de neuitat, construit înafara timpului şi a determinărilor istorice de orice fel”.[6] Aici, prin chipul duhovnicesc al părintelui Zosima, Dostoievski reuşeşte să ofere o descriere magistrală asupra principalelor coordonate filocalice din spiritualitatea rusă. El are în vedere în fapt pe marele Paisie Velicicovski, întemeietorul neoisihasmului, restauratorul şi reformatorul tradiţiilor isihaste, între care „tradiţia stareţilor ocupă un loc de primă importanţă”. Iată ce spune în acest sens: „Se pare că stăreţia ar fi renăscut la sfârşitul secolului trecut datorită unui vestit anahoret, Paisie Velicikovski, şi a ucenicilor acestuia, deşi până astăzi – adică într-un răstimp de aproape o sută de ani – nu şi-au însuşit-o decât prea puţine mănăstiri, ba chiar a fost supusă persecuţiilor ca o inovaţie străină Rusiei. La noi înflorise mai ales în faimosul schit Kozelskaia Optina. Cum şi cine o făcuse să pătrundă la noi, în mănăstire, n-aş putea să spun, dar până la vremea în care se desfăşoară povestirea de faţă, se perindaseră trei generaţii de stareţi, iar cuviosul Zosima, ultimul dintre ei, măcinat de boală şi şubred, era cu un picior în groapă şi nu se ştia încă cine avea să-i ia locul”.[7] Mai departe, legat de părintele său duhovnicesc, stareţul Zosima, îl descoperim pe Alioşa Karamazov, „ceea ce s-ar numi, un proiect de isihasm. Înainte de amuri, Zosima îl trimite în lume pentru a-i împăca şi a-i uni pe oameni. El are, în fibra sa cea mai adâncă, înscris unul din principiile de bază ale creştinismului: nu judeca niciodată pe nimeni, motiv pentru care toţi se simt bine în preajma lui şi i se confesează. În momentul morţii lui Zosima, credinţa i se clatină în suflet, dar apoi, convingerea sa că dragostea (despre care vorbea stareţul său) este mai puternică decât moartea triumfă şi Alioşa, rămas credincios idealurilor sale şi ale stareţului său, propovădui iubirea activă în lume, rămâne o promisiune de evoluţie luminoasă, într-un roman spectaculos, care nu a mai fost scris niciodată. El este încredinţat de către părintele său duhovnicesc unui călugăr, tobă de carte, care se distinge în roman ca apărător al noii rânduieli monahale şi care se numeşte Paisie (ca şi Paisie Velicikovski), în timp ce dezvoltarea sa ulterioară, ca fascinant personaj dostoievskianm este încredinţată unei taine pe care n-o vom dezlega niciodată”.


[1] GABRIELA DANŢIŞ, Scriitori străini, Bucureşti, 1981, p. 159.

[2] IVAN IVLAMPIE, Spiritualitualismul ros în secolul XX, Ed. Eikon, 2015, p. 61.

[3] NICOLETA-GINEVRA BACIU, Isihasmul în reflecţii literare …, p. 273.

[4] NICOLETA-GINEVRA BACIU, Isihasmul în reflecţii literare …, p. 284-285,

[5] VALERIU CRISTEA, Tânărul Dostoievski, Ed. Cartea Românească, 1971, p. 12.

[6] NICOLETA-GINEVRA BACIU, Isihasmul în reflecţii literare …, p. 330.

[7] F.M. DOSTOIEVSKI, Fraţii Karamazov, trad. Din rusă de Ovidiu Constantinescu şi Isabella Dumbravă, Ed. Pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1965, p. 37-38.

Pr. dr. Ioniţă Apostolache

Pictura și sculptura în țările române în perioada medievală

miercuri, decembrie 2nd, 2020

Pictura. În Țara Românească cel mai însemnat și mai amplu program iconografic din epoca timpurie a artei medieval românești îl constituie frescele din biserica domnească de la Curtea de Argeș. Se pare că picturile de aici au fost realizate între anii 1352-1377. Stilul se încadrează – în linii mari – în cel al picturii bizantine din epoca Paleologilor, format și dezvoltat în Bizanț (1261-1453), larg răspândit în Balcani (Athos, Macedonia, Serbia, Bulgaria), radiind până în nordul Rusiei, la Novogrod, îmbogățit cu elemente specifice fiecărei țării care-l adoptase.

Singurul ansamblu de pictură păstrat de la sfârșitul secolului al XIV-lea este cel din  pronaosul bisericii mănăstirii Cozia (c. 1390-1391), iarcea mai veche icoană din Țara Românească – și singura  din secolul al XIV-lea – este icoana Sfântului Atanasie din mânăstirea Lavra de la Athos, refăcută mai târziu. Se presupune că a fost lucrată în Țara Românească și dăruită de Vladislav I mânăstirii Lavra, unde se află și azi.

Pictura în frescă a cunoscut o perioadă de maximă înflorire în timpul domniei lui Neagoe Basarab și a urmașilor săi imediați. Printere picturile din timpul său se află cele din biserica mănăstirii Dealu, din biserica mănăstirii Bistrița și, bineînțeles, din cea mai însemnată ctitorie a lui Neagoe Basarab, biserica mănăstirii Argeș, lucrate de meșterii: Dobromir, Jitian, Stanciu, Dumitru,  Chirtop, etc.

Cel mai amplu ansamblu iconografic din secolul al XVI-lea, din Tara Românească, îl reprezintă picturile bisericii mănăstirii Snagov, opera unui mare artist format tot în școala lui Dobromir zugravul. Programul iconografic respectă, în mare, canoanele tradiționale. Tablourile votive redau figurile domnilor munteni Neagoe Basarab cu fiul său Teodosie și Mircea Ciobanul cu trei fii și doamna Chiajna.

În Moldova, toate ramurile artei au cunoscut o dezvoltare fără precedent în timpul lui Ștefan cel Mare, când se pare că a existat „o școlă de zugravi”,căci numai așa ne putem explica bogăția temelor și a modelelor folosite, precum și unitatea de stil a pictorilor. Găsim ansambluri picturale din această perioadă în biserica din Lujeni, Sf. Nicolae din Rădăuți, Sf. Procopie din Milișăuți, Înălțarea Sfintei Cruci din Pătrăuți, în altarul și naosul mănăstirii Voroneț, dar și în alte biserici.

Pictura moldovenească își atinge apogeul în cursul domniei lui Petru Rareș, atunci realizându-se cele mai ample ansambluri picturale din întreaga artă românească. Primul ansamblu s-a realizat la Dobrovăț, unde în altar și în naos se respectă programul tradițional, dar în camera mormintelor apare pentru prima oară în Moldova, Sinaxarul, temă întâlnită la Cozia încă din secolul al XIV-lea. Pereții pronaosului sunt decorați cu scene din viața Mântuitorului, iar timpanele, cu reprezentarea celor șapte sinoade ecumenice. Acestea vor constitui o caracteristică a bisericilor mănăstirești din Moldova din secolul al XVI-lea. 

Tot în această perioadă au fost zugrăvite bisericile: Sf. Gheorghe din Hârlău, Probota, Sf. Gheorghe din Suceava, Humor, Moldovița, Voroneț, Sucevița, etc.

În Moldova și în Bucovina, în cadrul unor ansambluri picturale de mare valoare, ctitorii și donatorii zugrăviți pe pereți se îndreaptă către Iisus Hristos.

De remarcat este faptul că aproape toate picturile moldovenești, mai ales cele exterioare, înfățișează și unele realități din Moldova.

În Transilvania, mai multe ansambluri picturale găsim în județul Hunedoara la Streisîngeorgiu, unde au fost descoperite fragmente de pictură murală executată între anii 1313-1314, probabil de  „zugravul Teofil”, pomenit într-o inscripție. În biserica mănăstirii Râmeț se păstrează, fragmentar, mai multe straturi de pictură, cea mai veche fiind din secolul al XIV-lea. Biserica din Strei păstrează o serie de picturi murale din interior, ce constituie  unul din ansamblurile picturalecele mai bine păstrate din întreaga țară. Și biserica din Sântămăria Orlea păstrează un ansamblu de picturi murale în interior: cercetarea stilistică și iconografică a acestor fresce a dus la concluzia că ele au fost lucrate de un meșter format într-un mediu artistic de tradiție bizantină din Serbia.

Un ansamblu de picturi originale se păstrează în naosul bisericii din Leșnic,  secolul al XIV-lea, probabil de cneazul Dobre Românul. Cea mai amplă scenă este cea a Judecății de Apoi, unde zugravul anonim a înfățișat și doi ostași în mișcare, primul ducând pe umăr trupul neînsuflețit al unui ostaș căzut în luptă, cu o săgeată înfiptă în piept, iar al doilea ducând, tot pe umăr un țap. Ea  reprezintă  „o evocare a jertfelor de sânge din timpul luptelor lui Dobre Românul și a altor cneji hunedoreni împotriva turcilor”.

Sculptura. În Țara Românescă scluptura în piatră a avut două izvoare de inspirație: bizantino-oriental și apusean. Pot fi amintite aici bogatul decor scluptat al mănăstirii Cozia, precum și diferitele lespezi funerare: piatra de mormânt zisă a lui Negru Vodă, aflată în biserica domnească de la Argeș („un bărbat culcat, cu mâna dreaptă pe piept, purtând tiară și costum apusean”), capacul de sarcofag care se presupune că ar fi acoperit mormântul lui Radu I, din aceeași biserică (cu elemente vegetale, geometrice și arhitecturale), piatra de mormânt a lui Mircea de la Cozia.

Bisericile și mănăstirile au avut numeroase piese sculptate în lemn cu motive geometrice, vegetale sau de alt gen. Din nefericire au ajuns până azi prea puține. Se mai păstrează ușile paraclisului de la mănăstirea Snagov (1453) care au sculptate în registrul prim Bunavestire, în care alături de înger și Fecioară mai apar David și Solomon, în registrul de mijloc patru sfinți, grupați doi câte doi, iar în registrul inferior doi sfinți militari pe cai.

În Moldova, pe lângă sculptura în stil gotic care decorează portalurile și ferestrele bisericilor, a apărut un gen specific de sculptură decorativă, cu ar fi de exemplu: pietrele de mormânt sau lespezile funerare. Ele erau lucrate din calcar sau gresie de proveniență locală, mai rar din marmoră de import: toate au câmpul centrat scluptat, de regulă cu palmete, foarte răspândite în Bizanț și în Orientul creștin, având un  chenar marginal, pe care se află o inscripție în limba slavonă.

Cea mai somptuoasă lespede funerară este cea de pe sarcofagul lui Ștefan cel Mare, la Putna, lucrat încă din timpul vieții lui. Schema centrală o formează o tulpină care șerpuiește și se întoarce în formă de opt, închizând trei medalioane în care se desfășoară buchete de frunze de stejar, fructe și ghindă. Pe pereții laterali ai sarcofagului se găsesc alte motive ornamentale cu tulpini îndoite, frunze și floricele.

ÎnTransilvania, într-uncimitir medieval timpuriu de secol X-XI au fost descoperite: trei cruciuliţe „tip bizantin” mai deosebite, care după afirmaţiile specialistului Mihai Blăjan „documentează prezenţa masivă a românilor în aşezarea de la Bălgrad , amplasată în bazinul mijlociu al Mureşului şi reprezintă descoperiri bizantine unice în Transilvania secolului al X-lea.

Broderia. Modelele care au costituit izvorul direct al broderiei românești medievale au fost luate din arta bizantină, care în secolul al XIV-lea a atins ultimul stadiu de dezvoltare.

În Țara Românească au fost descoperite un epitrahil și o bederniță la Tismana (c.1380-1389) un epitrahil la Cozia (1395-1396), care se află azi în Muzeul de artă al României. Nu se știe însă dacă au fost lucrate la noi în țară sau în altă parte.

În Moldovaîn secolul al XV-lea s-au lucrat la Bistrița sau la Neamț primele piese de broderie românească cunoscute: un epitrahil de la Alexandru cel Bun (c.1427-1431) și un epitrahil din 1428.

În 1437, a fost lucrat la Neamț un epitrahil, din porunca egumenului Siluan, una din cele mai izbutite broderii moldovenești și prototipul epitafelor de mai târziu. Pe el este reprezentată „Scena Plângerii, adică în centru este redat Iisus, întins, plans de Maica Sa și Maria Magdalena, în jurul Său îngeri, iar în colțuri simbolurile evangheliștilor.” 

Din timpul lui Ștefan cel Mare cea mai valoroasă piesă este acoperământul de mormânt al Mariei de Mangup, soția lui Ștefan cel Mare, îngropată la Putna în 1477. „Este reprezentată cu ochii închiși, cu mâinile încrucișate pe piept, intr-o somptuoasă mantie de brocard albastru deschis de argint, cu coroană pe cap, având în jur o inscripție în limba slavonă.”Bibliografie: Ion Barnea, Monumente de artă creștină descoperite pe teritoriul R. P . R., în „Studii Teologice”, anul 1958, nr. 5-6; Eugenia Greceanu, Ţara Făgăraşului zonă de radiaţie a arhitecturii de la sud de Carpaţi, în „Buletinul Monumentelor Istorice“,  anul XXXIX, 1970, nr. 2; Corina Nicolescu, Începuturile artei feudale din țara noastră în lumina ultimilor descoperiri arheologice,în „Studii și cercetări de Istoria Artei”, anul VI (1959), nr. 1; Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I,ediția a III-a, Iași, 2004.  

(Pr. I.D. Moga)

Omul şi îmbrăcămintea mortală a existeţei materiale

marți, decembrie 1st, 2020

Filozofii greci, în pofida politeismului de atunci, ajunseră să afirme că divinitatea, ca expresie supremă a desăvârșirii, dacă există, trebuie să fie una și indivizibilă. În mitologia babiloniană, de unde avem vestita epopee a lui Ghilgameș, descoperim o idee înrudită. Enkidu, personajul făcut de zei pentru a răzbuna populația Urukului asuprită de tiranul Ghilgameș, era un om al pădurii, care “se înghesuia împreună cu animalele la adăpătoare”[1].

Prin această imagine plină de gingășie, autorul popular al epopeii sugerează în câteva rânduri desăvârșita armonie dintre Enkidu și natură. Atunci când Ghilgameș voiește să-și slăbească adversarul, care mai târziu i-a devenit cel mai bun prieten, el ci trimite în cale o curtezană.

Enkidu cunoaște păcatul, iar drept urmare, atunci când se îndreaptă spre adăpătoare, văzând-l, animalele o iau la fugă. Iată o frumoasă legendă, în care, chiar dacă nu ni se vorbește clar despre o existenta androgină inițială a omului, ea ni se impune în ordine inversă: împreunând-se, bărbatul și femeia își pierd armonia cu cosmosul pe care au avut-o până la împreunare[2].

Același lucru ni se relatează și în cartea Facerii, unde Adam, deși stăpân peste fiarele pământului, după cădere, va fi nevoit să se apere de răutatea acestora. Dar dovada cea mai sugestivă în favoarea unei existente androgine inițiale a omului, este faptul că la diferite popoare și religii, indiferent de concepția fiecăruia despre desăvârșire, există monahismul.

Omul a fost creat pentru viață cerească, asemenea îngerilor. De aceea el nu avea nevoie să se căsătorească, ceea ce se dă de înțeles prin lipsa rușinii și ne pătimirea celor doi oameni de pună la cădere. Oamenii în rai, deși aveau trup, fiecare cu conformația lui psihosomatică specifică, nu aveau nimic din cele trupești și nu erau supuși nevoilor trupurilor, petreceau în rai ca niște îngeri fără a fi aprinși de poftă, și fără a fi asediați de alte patimi. Aceeași stare ne-a făgăduit-o Hristos la înviere, unde nu vor mai fi bărbat și femeie, ci “toți for fi una în Hristos”[3].

Atunci când Mântuitorul a fost ispitit de saduchei, întrebat fiind a căruia dintre cei șapte frați va fi femeia după înviere, căci toți au avut-o de nevastă, Hristos răspunde: “La înviere nimeni nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci toți sânt ca ungerii lui Dumnezeu în cer”[4].

Astfel “harul învierii nu trebuie înțeles altfel decât ca o restabilire a oamenilor în vechea stare pe care au avut-o înainte de căderea în păcat”. Căci “dacă viața celor restabiliți se aseamănă cu cea a îngerilor, atunci e limpede că viața de dinainte de păcat era un fel de viață îngerească”[5].

(Pr. Sorin Ionescu)


[1] Ibidem, p. 40.

[2] Ibidem, p. 45.

[3] Gal. 3: 28.

[4] Mt. 22: 30.

[5]

12.01.2015 – Legătura dintre iconografie și Slujba Euharistică

luni, ianuarie 12th, 2015

 

 

Prin lucrarea Sfântului Duh Care viază în slujbele dumnezeiești

se realizează o tainică armonie între iconografie și Sfânta Liturghie

prin descoperirea treptată a chipului evanghelic viu al lui Hristos.

 

 În tradiţia noastră ortodoxă, iconografia este parte integrantă a cultului divin, dând şi ea mărturie de Hristos în Acelaşi Duh care viază și în slujbele dumnezeieşti. Astfel, „icoanele şi Tainele sunt o ţinere mereu prezentă şi lucrătoare în conştiinţa şi viaţa credincioşilor a imaginii reale ontologice a lui Dumnezeu, care este Hristos, sau mai precis umanitatea lui Hristos. Ele sunt moduri de eficacitate continuă ale imaginii centrale şi definitive a Revelaţiei culminante în viaţa omenească”(Pr. Prof. Dumitru  Stăniloae, O teologie a icoanei, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2005, p. 31).  Icoana conţine chipul lui Hristos despre a cărui dumnezeire dă mărturie Duhul Lui, iar prin Taine se imprimă acelaşi chip în credincioşi. Daniel Rousseau spune că „dacă putem vedea în Iisus chipul viu al Tatălui, aceasta se datorează faptului că Însuşi Duhul Sfânt Îl descoperă şi Îl arată pe Hristos şi, în El, acest chip desăvârşit al Tatălui şi Unirea Sa cu El” (Daniel Rousseau, Icoana-lumina feţei Tale, trad. Măriuca Alexandrescu, Ed. Sofia, Bucureşti, 2004, p. 17). Aceasta este, de fapt, lucrarea prioritară a Duhului Sfânt atât în slujbele divine, cât şi în iconografie, anume de a-L arăta oamenilor pe Hristos şi de a adânci tot mai mult chipul Lui în cei ce vor să creadă în El.

            Duhul Sfânt lucrează sfințirea credincioșilor nu numai prin Taine și celelalte slujbe divine, ci și prin icoane. În acest sens, părintele Stăniloae face precizarea că „icoana lui Hristos în Ortodoxie a fost nu numai o icoană hristologică, ci și pnevmatologică  (s.n.), ținând seama de faptul că Hristos a fost plin de Duhul Sfânt și acest Duh li L-a dăruit și L-au văzut ca putere formatoare în direcția sfințeniei” (Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, ediţia a II-a, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2004, pp. 99-100). Prin urmare, ar fi nedrept să recunoaștem iconografiei numai un rol pedagogic, atât în cadrul liturgic, cât și în afara lui. Dincolo de acest aspect, icoana este și izvor de putere dumnezeiască, este vie, căci harul Preasfântului Duh, care sălășluiește în icoană, lucrează puternic și se revarsă asupra ființei celui care se închină și cinstește cu evlavie persoana închipuită pe ea.

            În Sfânta Liturghie icoanele, dimpreună cu rugăciunile şi imnele liturgice, îi ajută pe credincioşi să înainteze spre întâlnirea cu Hristos în Dumnezeiasca Euharistie. „Întâlnirea tainică cu persoanele reprezentate în icoane este ca un fel de pregătire spre întâlnirea mai deplină cu Hristos în Taina Euharistiei” , spune părintele Stăniloae, ele având rostul nu numai de a întări în credinţă sau de a închipui Împărăţia cerească, ci şi de sporire a comuniunii personale a credincioşilor cu Mântuitorul, cu Maica Domnului şi cu Sfinţii şi îngerii prin puterea Sfântului Duh (Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Op. cit., pp. 115-116). Părintele Vasilios întăreşte şi el acest adevăr: „Credincioşii nu-L cunosc pe Domnul şi pe Sfinţii Lui printr-o aducere aminte sau printr-o retropesctivă istorică. Pentru credincioşi există Dumnezeiasca Liturghie, Icoana Sfântă. Botezaţi în bucuria creaţiei celei noi, intrând în lumea iconografică şi liturgică, ei află viu pe Domnul şi vii pe Sfinţii Lui. Viu într-un contact nemijlocit şi într-o comuniune de viaţă” (Arhimandritul Vasilios, Intrarea în Împărăţie, trad. Ioan Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 1996, p. 82).

                Așadar, într-un mod tainic, Sfânta Liturghie este și ea o icoană divino-umană a lui Hristos Cel viu, este o icoană dinamică, pentru că toate actele liturgice, rugăciunile și imnele Îl înfățișează pe Hristos și întreaga iconomie săvârșită pntru noi. În Liturghie, El este trăit de credincioşii de azi în acelaşi chip în care Îl trăiau contemporanii Lui în vremea petrecerii Sale pământeşti sau, cum spune părintele Stăniloae, „în atmosfera Sfintei Liturghii se prelungeşte atmosfera Noului Testament, trăită în preajma Mântuitorului de Sfinţii Apostoli” ( Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune…, p. 10). Dar Cel care Îl face atât de viu şi atât de prezent pe Hristos în Sfânta Liturghie este Duhul Sfânt, prin care credincioşii Îl trăiesc în modul cel mai adânc cu putință. Duhul Sfânt Îl face prezent pe Hristos, dar nu străin de duhul, de atmosfera şi de adevărul Evangheliei : „În Sfânta Liturghie se întâmplă ceva între Dumnezeu şi oameni. Ea nu e o trăire pur subiectivă. Ea e Evanghelia mereu actualizată, relaţia actualizată cu Hristos din Evanghelie, relaţie mereu experiată de credincioşi” (Ibidem, p. 15).  Astfel, Hristos este trăit dimpreună cu toată bogăţia cuvintelor şi faptelor Sale săvârşite pentru mântuirea noastră, prin mijlocirea cărora se „zugrăveşte” Chipul Evanghelic al Mântuitorului şi astfel, prin harul Duhului Sfânt, credincioşii Îl trăiesc ca pe o persoană prezentă şi intimă sufletului, deci nu ca pe o personalitate vagă şi necunoscută. Acesta este și unul dintre motivele pentru care în Biserica Ortodoxă se impune o anumită exigență în iconografie, tocmai pentru ca ea să fie în armonie cu liturgicul sau, altfel spus, pentru ca icoana să înfățișeze același Chip Evanghelic al Domnului,  același care se „zugrăvește” progresiv și în Sfânta Liturghie.

            Dar acest chip divino-uman al lui Hristos înfățișat în Taina Sfintei Liturghii și a iconostasului se naște, crește și se întărește în mintea și inima credincioșilor râvnitori numai prin lucrarea Sfântului Duh, Care vine și ajută neputinței omenești să-L descopere pe Hristos. O experiență grăitoare în acest sens o avem din viața Sfântului Siluan Athonitul, care ne arată  rostul important al icoanei în cadrul liturgic. Cuviosul mărturisește cum la puțin timp după intrarea în monahism a fost cuprins de o stare cumplită de deznădejde, chinuit fiind și de sentimentul părăsirii din partea lui Dumnezeu, pe Care Îl simțea nemilostiv și neînduplecat. „A trecut puțin timp, mărturisește Sfântul Siluan; m-am dus la biserică pentru vecernie și, privind la icoana Domnului, am spus: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul!” și odată cu aceste cuvinte, am văzut în locul icoanei pe Domnul viu și harul Sfântului Duh a umplut sufletul meu și tot  trupul meu. Și așa am cunoscut prin Duhul Sfânt  că Iisus Hristos este Dumnezeu și am fost cuprins de dorința dulce de a suferi pentru Hristos”(Sf. Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, pp. 237-238).

            Așadar, legătura dintre iconografie și Slujba Euharistică este evidentă nu numai prin descoperirea aceluiași chip evanghelic al lui Hristos, dar și prin chemarea adresată credincioșilor de a se aduce pe ei înșiși jertfe, alipindu-se Jertfei Euharistice a  Domnului, așa cum se vede și din mărturia Sfântului Siluan, căruia prin Icoană Duhul Sfânt i-a insuflat „dorința dulce de a suferi pentru Hristos”.

            Diac. Ștefan Petre, Parohia Filiași III

 

26.02.2011 – Mosii de iarnă în traditia crestina: Rugaciuni pentru cei adormiti în Domnul

luni, februarie 28th, 2011

 

Ofrande pentru cei adormiți, aduse la Moșii de iarnă

În fiecare an, în sâmbăta dinaintea Duminicii Înfricoșătoarei Judecăți, credincioșii aduc la Biserică ofrande pentru sufletele celor dragi. Cunoscută și sub denumirea populară de „Moșii de iarnă”, această zi este un prilej de comemorare și rugăciune pentru cei care „s-au săvârșit în dreapta credință”.  

Până la sărbătoarea Sfintelor Paști, toate sâmbetele sunt dedicate pomenirii celor adormiți. „Moșii de iarnă” cad întotdeauna în sâmbăta ce precede Lăsatul secului de carne. Nu întâmplător, în Duminica, aceasta a fost rânduită Evanghelia Înfricoșătoarei Judecăți. Fiind o zi cu dată schimbătoare, în funcție de sărbătoarea Învierii Domnului, în iarna aceasta ne vom aminti de moșii și strămoșii noștri pe 26 februarie. Astfel, în toate bisericile se va săvârși Sfânta Liturghie, urmată apoi de slujba Parastasului pentru cei plecați dintre noi.

 

Credinţa ortodoxă nu-i uită pe strămoșii!

„Moșii” înseamnă, de fapt, neamul din care ne tragem, strămoșii cei mai îndepărtați, despre care știm tot felul de întâmplări, verii, mătușile, unchii noștri, părinții, frații, surorile, copiii, prietenii apropiați, într-un cuvânt, toți cei dragi ai noștri, mutați în „lumea de dincolo”, pentru care se se face parastas, se citesc rugăciuni spre „veșnica lor pomenire”.

Dat fiind misterul a ceea ce se află dincolo de această viață pământească și imposibilitatea păstrării unei legături văzute cu cei plecați dintre noi, perioada acestor sâmbete este vremea apropierii, a rememorării, a reînvierii chipurilor dragi ale celor pe care i-am iubit. Și în aceste frânturi de viață recuperată, în aceste momente de rugăciune înălțată pentru odihna sufletelor lor, suntem toți laolaltă, ca în trecut. De asemenea, slujbe de pomenire se vor oficia și în cimitire, lângă morminte. Cei vii se pot ruga pentru cei adormiți în Domnul, așa cum ne îndeamnă Sfântul Ioan Gură de Aur: „Să ne rugăm pentru cei morți, iar dacă cel mort este păcătos, să i se dezlege păcatele, iar dacă este un drept, să câștige prinos de plată și să mijlocească la Dumnezeu pentru noi”. Așadar, adevărații creștini simt nevoia legăturii cu frații lor prin rugăciune, prin pomeniri și prin slujbe speciale. Există totodată obligația firească de a-i pomeni pe cei adormiți. Moşii de iarnă nu reprezintă neapărat o zi în care să ne plângem morţii, ci un prilej cu care îi pomenim şi le arătăm că nu i-am uitat.

 

„Rugăciunea pentru cei morți – expresia fundamentală a Bisericii ca iubire” 

Pentru că mulți creștini au murit pe neașteptate și fără pregătirea sau pocăința necesară, Biserica face pomenire pentru toți aceștia, ca să se bucure de fericirea veșnică. Pomenirile și rugăciunile pentru cei adormiți sunt mai ales o dovadă a dragostei de aproapele, fiindcă toți suntem pecetluiți în Hristos, iar harul reprezintă începutul mântuirii. Grija pentru cei adormiți se regăsește la toate popoarele. Orice civilizație din trecutul omenirii și-a pomenit pe cei trecuți dincolo. Învățătura de credință a Bisericii noastre Ortodoxe ne arată că moartea este doar despărțirea sufletului de trup. În urma acestei despărțiri, numai trupul își pierde puterea de viață, ca orice materie trecătoare.

Cei vii au putința de a se ruga petru cei morți, în nădejdea că aceste rugăciuni se împlinesc, adică pot duce la iertarea unor păcate. Mai mult încă, cei vii au datoria să se roage pentru toți membri Bisericii. La aceasta îi cheamă și îi obligă dragostea, care îi leagă pe toți frații cei întru Hristos, vii sau adormiți, după cum afirmă părintele Al. Schmemann: „Rugăciunea pentru cei morți este expresia fundamentală a Bisericii ca iubire. Rugându-ne pentru ei, ne întâlnim în Hristos, care este dragoste, înfrânge moartea, care este ultima biruință asupra înstrăinării și lipsei de dragoste. În Hristos nu este diferență între cei vii și cei morți”. 

Învățătura despre datoria celor vii de a se ruga  pentru cei adormiți în Domnul a fost pusă în practică de creștini încă din primele veacuri. De asemenea, Sfânta Liturghie, săvârșită din vechime și până astăzi, cuprinde rugăciuni pentru cei adormiți, iar mărturii de netăgăduită valoare în această privință găsim în Sfânta Scriptură, la toți Sfinții Părinți și vechii scritori bisericești. Aici pomenirea se face de mai multe ori, dar îndeosebi la Proscomidie, la ieșirea cu cinstitele Daruri și după Sfințirea Darurilor, în cursul rugăciunii de mijlocire generală pentru vii și morți, când preotul pomenește în taină pe toți repausații, cu aceste cuvinte: „Pomenește, Doamne, pe toți cei adormiți întru nădejdea învierii și a vieții celei de veci și-i odihnește pe dânșii, Dumnezeul nostru, unde strălucește lumina feței Tale”.

Sfântul Simeon al Tesalonicului, urmând tradiția apostolică, scrie: „Nimic altceva nu este atât de folositor pentru cei adormiți, nici pricinuitor de atâta bucurie, iluminare și unire cu Dumnezeu precum aceasta. Deoarece Însuși Sângele Domnului este cel care, prin această Jertfă, se varsă pentru noi, netrebnicii, și Însuși Dumnezeiescul Trup este Cel care se jertfește în Sfântul Altar”.

Coliva simbolizează trupul celui răposat, în tradiția creștină

 

Coliva, prescura și vinul în tradiția ortodoxă

Pentru slujba de pomenire a morților, atât în mediul urban, cât și în cel rural, gospodinele pregătesc colivă, prescuri (colaci) și vin, le aduc la Biserică pentru a fi sfinţite şi date de pomană pentru sufletul celor adormiţi. De asemenea, la praznicul Moşilor de iarnă se împart vase cu bucate, dintre care nu lipsesc răciturile, piftiile, colacii cu miere şi nuci, plăcintele cu brânză, laptele, băuturi pregătite în casă.

Coliva, termen de origine greacă, se face de regulă din grâu amestecat cu zahăr, miere sau cu alte ingrediente mirositoare, care îi dau un gust plăcut. Ea este simbolul trupului celui răposat, iar legănarea și ţinerea de colivă în timpul cântării ,,Veşnică pomenire” este expresia legăturii sau comuniunii sufleteşti cu cel decedat, pentru care ne rugăm. Coliva se face din grâu pentru că bobul de grâu este dat pildă de Mântuitorul şi Sfântul Apostol Pavel, ca simbol al învierii morţilor. După cum grâul se seamănă mai întâi sub brazda, pentru ca putrezind să încolţească și să dea roadă, tot aşa şi trupul omului îngropat va învia întru nestricăciune. După tâlcuitorii cultului liturgic ortodox, dulciurile şi ingredientele cu care se amestecă grâul simbolizează virtuţile celui răposat şi ale sfinţilor pe care noi îi invocăm în rugăciune.

Pâinea, colacul sau prescura aduse la parastas, fiind făcute tot din grâu, au, în genere, acelaşi simbolism. În unele zone ale ţării ele se numesc chiar ,,parastas”. În Oltenia aceşti colaci se împletesc după o anumită tehnică şi sunt de anumite mărimi. Ei constituie elementul nelipsit al pomenirii. Alături de colivă şi colac, la parastas se întrebuinţează şi vinul din care se stropește, în formă de cruce, peste mormânt sau pe locul unde se săvârşeşte parastasul, ca şi peste colivă. Utilizarea vinului este o reminiscenţă din vechile practici romane legate de cultul morţilor, numite „libaţiuni”, adică spălări sau stropiri. În practica noastră creştină, vinul este simbol al miresmelor cu care a fost uns trupul lui Hristos după moarte.

Atât vinul, cât şi pâinea, sunt elemente necesare Tainei Sfintei Împărtăşanie. De aceea turnarea din ele pe pământ sau peste trupul celui raposat este un simbol al vieţii veşnice pe care o aduce împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Este cunoscut, de asemenea, faptul că lumânările care se așază în prescuri sau colivă sunt semnul jertfei pentru cel adormit.

 

Sâmbăta, zi de pomenire a celor adormiți 

Sfinții Părinți au rânduit ca sâmbăta să se facă pomenirea celor adormiți, pentru că este ziua în care Hristos a stat cu trupul în mormânt și cu sufletul în iad, ca să-i elibereze pe drepții adormiți. Pe de altă parte, sâmbăta e deschisă spre duminică, ziua Învierii Mântuitorului Hristos. Moșii de iarnă marchează începutul sâmbetelor morților, în număr de șapte, care se vor încheia sugestiv cu Sâmbăta lui Lazar, înainte de Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor. Sâmbăta de Paști, a opta la numărătoare, este una aparte, căci Mântuitorul Însuși a murit cu trupul, urmând să învieze a treia zi, spre răscumpărarea neamului omenesc din moartea păcatului strămoșesc și spre viața veșnică. Biserica a rânduit în an două sâmbete mari, când se fac pomeniri mai ales pentru morţii care au murit pe neaşteptate: Moşii de iarnă (sâmbăta dinaintea Duminicii Înfricoşătoarei Judecăţi) şi Moşii de vară (sâmbăta dinaintea Pogorârii Duhului Sfânt). La acestea se adaugă Joia Înălţării, când se pomenesc toţi eroii neamului.

Ierurgia parastasului (cuvântul „parastas” înseamnă „a mijloci pentru cineva”) este o rugăciune de mijlocire pentru cei adormiți, o prescurtare a slujbei înmormântării, care are în centru cântarea „Veşnica pomenire”. Se mai numeşte şi „pomană” şi a rămas ca obicei de la agapele care se făceau la începutul creştinismului după fiecare Sfântă Liturghie. Din partea familiei celor adormiți se fac parastase la 3, la 6, la 9, la 40 de zile de la data morții. Apoi la 3, 6 și la 12 luni și în fiecare an, până la șapte ani. Se obișnuiește și pomenirea morților în cadrul a 40 de Sf. Liturghii la rând, în cursul unui an, sub numele de „sărindare”. Astfel, la zilele de pomenire generală, rânduite de Biserică, se adaugă aceste zile de pomenire individuală a celor răposați.

Toate aceste slujbe de pomenire, individuală sau colectivă, sunt momente de vie și profundă comuniune cu cei răposați.

Marinela Porneală