VIAŢA SFÂNTULUI VOIEVOD CONSTANTIN BRÂNCOVEANU (1654-1714)
Constantin Brâncoveanu s-a născut în anul 1654, la Brâncoveni (actualmente în județul Olt), într-o veche familie boierească. Era fiul lui Matei ,,Papa” Brâncoveanu şi al Stancăi, sora domnitorului Şerban Cantacuzino. Rămânând orfan de tată la vârsta de doar un an, a fost crescut de un unchi al său, stolnicul Constantin Cantacuzino (un reprezentant de seamă al culturii umaniste în spaţiul românesc), care i-a oferit o educaţie aleasă pentru acele vremuri, învăţând printre altele greaca, latina şi slavona.
Bunicul său dinspre tată fusese Preda Postelnicul Brâncoveanu, stâlp de seamă în divanul ţării din vremea lui Matei Basarab, fiind mare logofăt în vremea lui Constantin Şerban Voievod. În schimb, tatăl lui Constantin Brâncoveanu desfăşoară o scurtă carieră politică, cea mai înaltă dregătorie la care ajunge fiind aceea de postelnic. Constantin Brâncoveanu a mai avut doi fraţi, Matei şi Barbu, care murind de tineri au fost îngropaţi la Brâncoveni, lângă tatăl lor.
A avut o copilărie zdruncinată de incursiunile răsculaţilor care atacau mereu casele boiereşti ale Brâncovenilor, devastându-le şi jefuindu-le de averi, omorând pe cei care se împotriveau sau pe cei care nu puteau plăti. În primavara anului 1655, în timpul răscoalei seimenilor Costaşi (mercenari) şi a dorobanţilor ridicaţi împotriva domniei, printre alţi boieri este omorât şi tatăl lui Constantin Brâncoveanu în casele sale de pe Dealul Mitropoliei. Preda, bunicul său, scăpă atunci răscumpărându-şi viaţa cu mulţi bani, iar pruncul Constantin, care avea abia un an, a rămas în viaţă ca prin minune datorită doicii sale.
La 19 ani dobândeşte prima sa dregătorie, de al doilea postelnic, prin dreptul său de moştenire. În 1674, se căsătoreşte cu jupâneasa Marica, nepoata de fiu a fostului domn Antonie Vodă din Popeşti şi are cu aceasta patru fii: Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi şapte fete: Stanca, Maria, Safta, Ancuţa, Elena, Bălaşa şi Smaranda. Până ajunge domn, cariera lui Constantin Brâncoveanu se desfaşoară în umbra puternicei familii Cantacuzino, dinspre partea mamei, care i-a fost mult timp protector şi mentor având relaţii bune cu unchii săi: Şerban Domnul, Constantin Stolnicul şi Mihai Spătarul.
La 25 de ani ajunge agă, apoi după câteva luni este numit ispravnic de scaun, iar după ceva timp ajunge mare postelnic și ,,Mare Logofăt”, adică boierul cel mai de seamă din Divanul domnesc. În 1688 este ales domn al Ţării Româneşti fiind înscăunat de Patriarhul Dionisie al Ierusalimului în biserica din Dealul Mitropoliei din Bucureşti. Domnia lui Constantin Brâncoveanu a marcat în Ţara Românească o perioadă de progres economic şi cultural-artististic, de iniţiative asupra modernizării aparatului statal şi reformare a sistemului fiscal. De asemenea, a organizat cancelaria statului în vederea întreţinerii raporturilor cu puterile străine. Epoca brâncovenescă s-a deschis influenţelor occidentale care au început să prevaleze asupra celor orientale. Astfel s-a creat o sinteză originală naţională prin aportul tradiţiei răsăritene şi a celei occidentale.
Principalele reforme ale politicii interne a lui Constantin Brâncoveanu au fost: întărirea rolului domniei, reorganizarea sistemului fiscal, promovarea unor relaţii strânse cu Moldova şi Transilvania. În ceea ce priveşte politica externă, Constantin Brâncoveanu a încercat să menţină o relaţie echilibrată între Imperiul Otoman, căruia îi era vasal şi Sfântul Imperiu Roman (Habsburgic), a cărui expansiune ajunsese până la hotarele Ţării Româneşti (după cucerirea Transilvaniei recunoscută de Poarta Otomană prin tratatul de pace de la Karlowitz, din 1699).
Însă, în 1709, o conjunctură europeană nefavorabilă şi unele greşeli politice ale lui Constantin Brâncoveanu au dus la sfârşitul său tragic şi la dezastrul familiei sale cinci ani mai târziu. Regele Suediei, Carol al XII-lea fusese învins la Poltava de către ţarul Rusiei, Petru cel Mare. Armata rusă a intrat pe teritoriul Moldovei pentru a se lupta cu turcii, aliaţii lui Carol al XII-lea. Brâncoveanu a încercat să se alieze cu ruşii, trimiţându-i ţarului o scrisoare în care îi promitea că îl va ajuta la aprovizionarea armatei. Petru cel Mare i-a mulţumit şi i-a trimis 300 de pungi cu aur, contravaloarea serviciilor pentru aprovizionarea armatei ruse. Tot în acest timp, turcii îi dăduseră domnia Moldovei lui Dimitrie Cantemir, duşman declarat al familiei Brâncovenilor, cu însărcinarea expresă de a raporta Divanului orice mişcare facută de Constantin Brâncoveanu. Primul lucru pe care l-a făcut însă Cantemir a fost să se alieze cu ţarul. Prudent, Brâncoveanua a încercat să menţină un echilibru între cele două tabere. El şi-a adunat oştile în tabăra de la Urlaţi (jud. Prahova), aproape de graniţa cu Moldova. În cazul în care ruşii ar fi intrat în Ţara Românească, s-ar fi aliat cu ei, dacă însă turcii ar fi fost mai rapizi, ar fi rămas de partea acestora. Planurile i-au fost dejucate chiar de vărul său, spătarul Toma Cantacuzino, care împreună cu mai mulţi boieri, a trecut în tabăra ţarului. Speriat, Brâncoveanu i-a trimis înapoi lui Petru cel Mare cele 300 pungi cu aur, iar turcilor proviziile, contribuind la eşecul militar al ţarului în bătălia de pe Prut (Stănileşti, 1711), care s-a văzut nevoit să încheie pace cu turcii.
Deşi, pe moment, Brâncoveanu şi-a păstrat tronul, turcii nu i-au iertat încercarea de trădare din 1711. Răzbunarea lor a venit abia după trei ani, în 1714, când Brâncoveanu nici nu bănuia că ar mai avea duşmani puternici. Însă toate rudele lui – Cantacuzinii care îi sprijiniseră până atunci domnia -, se întoarseră de această dată împotriva lui. Deşi pe moment, Brâncoveanu făcuse mari eforturi pentru a-i convinge pe otomani că gestul spătarului Toma Cantacuzino de a trece de partea ruşilor în timpul războiului ruso-turc din 1711, nu exprimase şi voinţa sa, turcii nu l-au înţeles şi o nouă acuzaţie s-a adăugat la adresa lui. Învinuit, după cum spunea cronicarul turc Mehmed Rasid, că ,,adunase multe bogăţii şi arme pentru a se opune şi a pregăti o răscoală, aşteptând ca să-şi arate dorinţa de a domni în chip independent”, Brâncoveanu a fost mazilit în 1714. Împreună cu familia sa, a fost dus la Istanbul şi închis la Edicule (cetatea celor șapte turnuri), iar toate averile sale i-au fost confiscate. Pe 15 august 1714, a fost executat la Istanbul împreună cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei, precum şi cu sfetnicul său, Ianache Văcărescu.
Bibliografie. Vieţile şi pildele Sfinţilor, Viaţa Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, Editura Anastasia, Oradea, 1997. M. Bărbulescu și Denis, Deletant, Istoria României, Editura Corint, Bucureşti, 2007. Constantin Şerban, Constantin Brâncoveanu, Editura Tineretului, Bucureşti, 1969. Alexandru D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1925. Gherasim Cristea, Viaţa Sfântului Martir Constantin Vodă Brâncoveanu şi a celor împreună pătimitori cu dânsul, Editura Episcopia Râmnicului, Rm. Vâlcea, 2001. Nicolae Iorga, Istoria Românilor, vol. II, Bucureşti, 1936.
(Pr. I.D. Moga)