INFLUENŢA VOIEVODULUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU ASUPRA DEZVOLTĂRII VIEŢII SPIRITUALE A ROMÂNILOR
Constantin Brâncoveanu a făcut dovada unor remarcabile talente politice şi diplomatice, fapt ce l-a ajutat să se menţină în scaunul Ţării Româneşti mai bine de un sfert de veac (1688-1714) şi să se bucure de aprecierea unor renumiţi monarhi şi oameni politici europeni. A fost unul dintre cei mai mari voievozi ai neamului, cunoscut ca un strălucit întemeietor de cultură şi artă, ctitor de biserici şi mânăstiri, atât în ţară cât şi în străinătate, întemeietor de aşezăminte şi spitale pentru săraci şi bolnavi şi mare apărător al credinţei creştine, până la a primi moarte de martir.
În perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu, cultura românească a cunoscut o perioadă de înflorire, domnitorul fiind un fervent sprijinitor al culturii. În cei 25 de ani şi cinci luni de domnie, Brâncoveanu s-a dovedit un gospodar desăvârşit şi bun administrator al avuţiilor ţării, instaurând o epocă de prosperitate şi pace. A iniţiat o amplă activitate de construcţii religioase şi laice, îmbinând armonios în arhitectură, pictură murală şi sculptură în tradiţia autohtonă, stilul neo-bizantin şi ideile novatoare ale renascentismului italian într-un nou stil caracteristic numit ,,stilul brâncovenesc”. Denumirea de stil brâncovenesc sau de artă brâncovenească este folosită în istoriografia română de artă pentru arhitectură şi artele plastice din Ţara Românească în timpul domniei sale. Deoarece această epocă a influenţat în mod hotărâtor evoluţiile de mai târziu, termenul se foloseşte prin extensie şi pentru a descrie operele de artă din vremea primilor Mavrocordaţi, până către anul 1730. Istoricii de artă caracterizează uneori stilul prin analogie cu renaşterea apuseană, datorită structurilor sale clare, raţionaliste; exuberanţa lui decorativă permite şi folosirea termenului de ,,baroc brâncovenesc”. Constantin Brâncoveanu şi-a asumat rolul de protector al tiparului şi şcolilor din Ţara Românească, dar şi din Transilvania, numele său fiind întâlnit între cele ale donatorilor de la şcoala românească din Şcheii Braşovului. S-a înconjurat de personalităţi de cultură din ţară şi din străinătate, susţinând financiar şi diplomatic pregătirea tinerei generaţii de cadre în şcolile europene.
A înfiinţat în 1694, Academia Domnească din Bucureşti, o şcoală superioară (colegiu public pentru pamânteni şi străini) având ca limbă de predare greaca veche, în clădirile de la mânăstirea Sfântul Sava. În 1707, a reorganizat-o numind în fruntea ei pe învăţatul grec Sevastos Kyminitis, urmat de Marcu Porfiropol.
În paralel cu ,,Academia de la Sfantul Sava” funcţionau şi alte şcoli, în incinta unor mânăstiri unde se preda în slavonă şi în româneşte. Aşa au fost şcolile de la mânăstirile Sfântul Gheorghe Vechi şi Colţea, amândouă în Bucureşti care pregăteau dieci pentru cancelariile domneşti, preoţi şi dascăli. O serie de şcoli româneşti existau în oraşele ţării, în mânăstiri şi chiar în mediul rural. În câteva mânăstiri au luat fiinţă biblioteci, cu lucrări procurate din mari centre culturale din apusul Europei; printre acestea se remarcau biblioteca de la Mânăstirea Mărgineni (ctitoria lui Constantin Cantacuzino) şi biblioteca Mânăstirii Horezu, ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu.
Voievodul Constantin Brâncoveanu a rămas în istorie şi în conştiinţa naţională şi ca un mare ocrotitor al tiparului.
Domnia lui debutează printr-un act de cultură şi anume prin apariţia ,,Bibliei de la Bucureşti”, prima ediţie integrală a Sfintei Scripturi în limba română, operă de mari proporţii pentru acel timp (944 pagini în format mare, pe două coloane, cu literă măruntă). Tipărirea începuse încă din timpul lui Şerban Cantacuzino, la 5 noiembrie 1687; un prim tiraj era terminat în 1688, în timpul vieţii acestuia. Al doilea tiraj s-a terminat abia în noiembrie 1688 sub noul domnitor. Potrivit unei note dintr-o altă tipăritură, Brâncoveanu, ca mare logofăt al Ţării Româneşti, fusese ,,ispravnicul” lucrării de tipărire a acestei prime Biblii româneşti.
Pe lângă tipografia mai veche înfiinţată în 1678 la Bucureşti de către Mitropolitul Varlaam s-au înfiinţat acum câteva tipografii noi: la Buzău, în 1691, prin strădaniile episcopului Mitrofan (un moldovean, fost episcop de Huşi), la Snagov, în 1694, la Râmnicu-Vâlcea, în 1705, la Târgovişte, în 1708, toate prin osteneala lui Antim Ivireanul, care dintr-un smerit ieromonah a ajuns să fie ales în 1705 episcop de Râmnic, iar în 1708 mitopolit. S-au tipărit felurite cărţi: de slujbă, de teologie, de învăţătură, de combatere a catolicismului şi calvinismului, toate în limbile română, greacă, slavonă şi arabă.
A fost unul dintre cei mai mari ctitori de biserici şi mânăstiri din Ţările Române. Încă înainte de a ajunge domnitor, el a ridicat două biserici, una la Potlogi şi alta la Mogoşoaia, lângă Bucureşti. După ce a devenit domnitorul Ţării Româneşti, a mai ctitorit încă trei biserici în Bucureşti, pe locul unora mai vechi: Biserica Sfântul Ioan cel Nou sau ,,Grecesc” demolată în secolul trecut, biserica mânăstirii Sfântul Sava, demolată şi ea în secolul trecut şi biserica Sfântul Gheorghe Nou, existentă şi azi în centrul Capitalei, fiind recent restaurată. În această din urmă biserică au fost depuse şi osemintele ctitorului în anul 1720, aduse în ascuns de la Constantinopol, de către soţia sa, doamna Marica. A mai zidit o biserică la Doiceşti (jud. Dâmboviţa).
Împreună cu unchiul său, spătarul Mihai Cantacuzino, a ridicat mânăstirea din Râmnicu Sărat, cu hramul ,,Adormirea Maicii Domnului”, închinată mânăstirii Sfânta Ecaterina de la Muntele Sinai. În vara anului 1690, Constantin Brâncoveanu a pus piatra de temelie a celei mai de seamă dintre ctitoriile sale: Mânăstirea Horezu, cu hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena.
Printre alte biserici şi mânăstiri ctitorite sau refăcute de binecredinciosul voievod, trebuie amintite: Mânăstirea Sâmbăta de sus, Mânăstirea Surpatele, Mânăstirea Polovragi, Mânăstirea Turnu din Târgşoru Vechi (jud. Prahova).
După mazilirea sa din anul 1714, Constantin Brâncoveanu a fost dus la Istanbul şi închis la Edicule, împreună cu familia sa. El a fost acuzat de relaţii ascunse cu duşmanii Porţii Otomane (marile puteri creştine din acea vreme: Rusia, Austria, Polonia şi Veneţia), de corespondenţa sa cu Viena şi Moscova (cărora le-ar fi furnizat informaţii secrete despre turci), de cumpărarea de moşii şi construirea unor palate în străinătate (în Transilvania), de depunerea de bani în băncile din Viena şi Veneţia, precum şi de baterea de monede purtând chipul său.
Pentru a i se cruţa viaţa, i s-au cerut 20.000 pungi cu aur (aproximativ 11 milioane de galbeni), o sumă imposibilă chiar şi pentru „beiul de aur”, cum era poreclit Brâncoveanu la Istanbul.
Pe 15 august 1714, când creştinii pomeneau Adormirea Maicii Domnului, chiar în ziua în care voievodul împlinea 60 ani, a fost adus împreună cu ceilalţi prizonieri, la Yali Koshu, „Pavilionul mării’’. Erau prezenţi sultanul Ahmet al III-lea, marele vizir Gin Ali, reprezentanţii diplomatici ai Franţei, Angliei, Rusiei şi Austriei. Li s-a cerut să renunţe la credinţa ortodoxă strămoşească, pentru a fi graţiaţi, dar voievodul şi-a încurajat fii să fie statornici în credinţă, fiind singurul bun ce le-a mai rămas. Înfuriat, sultanul a poruncit să fie tăiate mai întâi capetele celor patru copii ai voievodului, apoi pe cel al sfetnicului Ianache, crezând că astfel îi va înfrânge credinţa. Dar Brâncoveanu îndurerat şi-a făcut semnul crucii spunând: „Doamne, fie voia Ta” şi a întins singur capul călăului. Cele şase trupuri decapitate au fost aruncate în apele Bosforului, iar capetele purtate pe uliţele cetăţii.
Iată cum descrie Gheorghe Şincai în Cronica Românilor martiriul dreptcredinciosului voievod: „Odată cu Brâncovanul au pierit cei patru feciori ai lui, cărora le-a grait astfel în ora morţii; „Iată toate avuţiile şi tot ce am avut am pierdut; să nu ne pierdem încai sufletele…staţi tari şi bărbăteşte, dragii mei; să nu băgaţi seamă de moarte. Priviţi la Hristos, Mantuitorul nostru câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit. Credeţi tari întru aceasta şi nu vă mişcaţi, nici vă clătiţi din credinţa voastră pentru viaţa şi lumea aceasta …’’. „Acestea zicând el, porunci împăratul de le tăiară capetele, întâi ale feciorilor începând de la cel mai tânăr şi mai pe urmă a tăiat capul lui Constantin Brâncovanu şi aruncară trupurile în mare. Şi creştinii după aceea, aflându-le le-au astrucat la Patriarhie”.
În anul 1720, osemintele Domnitorului Constantin Brâncoveanu au fost aduse în ţară de către Doamna Marica Brâncoveanu şi îngropate cu cinste în Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti.
La 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea binecredinciosului Voievod Constantin Brâncoveanu împreună cu fiii săi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi Ianache sfetnicul, în urma cercetării amănunţite a vieţii şi faptelor lor încărcate de sfinţenie, de credinţă fierbinte în Dumnezeu şi de moarte martirică pentru legea creştinească. Biserica a rânduit ca în ziua de 16 august a fiecărui an să fie cinstiţi în ceata Sfinţilor Martiri ai Ortodoxiei.
Bibliografie. M. Bărbulescu și Denis Deletant, Istoria României, Editura Corint, Bucureşti, 2007. Constantin Şerban, Constantin Brâncoveanu, Editura Tineretului, Bucureşti, 1969. Gherasim Cristea, Viaţa Sfântului Martir Cnstantin Vodă Brâncoveanu şi a celor împreună pătimitori cu dânsul, Editura Episcopiei Râmnicului, Rm Vâlcea, 2001. Nicolae Iorga, Istoria Românilor, vol. II, Bucureşti, 1936. Idem, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a Românilor, Tipografia „Neamul Românesc”, Vălenii de Munte, 1908. F. Popescu, Ctitorii Brâncoveneşti, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2004. Gheorghe Șincai, Cronica Românilor şi a mai multor neamuri, I-III, Ediţie îngrijită de F. Fugariu, Bucureşti, 1978. Răzvan Theodorescu, Civilizaţia românilor între medieval şi modern. Orizontul imaginii (1550-1580), Editura Meridiane, Bucureşti, 1987, Alexandru Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Taiană, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1925. Viețile și pildele Sfinților – Viața Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, Editura Anastasia, Oradea, 1997.
(Pr. I.D. Moga)