Obârșia creștinismului românesc

Poporul român s-a nascut creştin. Mai mult, creştinismul pe teritoriul românesc este de origine apostolică. Cu aceste două afirmaţii se definesc două din coordonatele fundamentale ale vieţii religioase a românilor, cu adânci implicaţii şi cu semnificaţii deosebite în Istoria poporului nostru. În istoria răspândirii credinţei creştine observăm că majoritatea popoarelor care au adoptat această credinţă au făcut aceasta într-un anumit stadiu al evoluţiei lor, unele dintre ele chiar la maturitate şi, de aceea, vorbim în aceste cazuri de o dată precisă a încreştinării unuia sau a altuia din aceste popoare. În aceste cazuri, elementul creştin s-a altoit pe un trunchi încă plin de sevă şi sinteza s-a închegat destul de greu, în viaţa spirituală a unor astfel de popoare supravieţuind elemente precreştine alături de cele creştine, într-o simbioză specifică poporului respectiv. Istoria spiritualităţii unui astfel de popor este determinată în bună măsură de momentul şi intensitatea încreştinării sale. Spre a exemplifica, să ne gandim la încreştinarea popoarelor slave.

Aproape toate popoarele din această grupă s-au încreştinat la o anumită dată, într-un anumit context istoric. Spiritualitatea popoarelor slave are unele puncte comune, dar ele se şi deosebesc în funcţie de momentul încreştinării fiecăruia, cu toate implicaţiile acestuia: originea şi tradiţia misiunii creştine sub acţiunea căreia se produce încreştinarea, fapt ce determină apartenenţa poporului respectiv la o anumită grupă de popoare creştine, apoi intensitatea procesului de încreştinare, asimilarea acestui element în viaţa spirituală a poporului la momentul respectiv etc. Anumite fenomene religioase din istoria creştinismului la unul dintre aceste popoare nu pot fi înţelese decât raportându-le la începuturile creştinismului din istoria poporului respectiv.

După cercetările istoricilor legaţi de Biserică, precum părintele Mircea Păcurariu, creștinismul a ajuns foarte timpuriu în provincia romană Scythia minor de unde s-a răspândit în Dacia, posibil cu trupele imperiale până în anul 271, iar ulterior, creștinii din interiorul regiunilor estice ale Imperiului Roman au putut căuta refugiu la nord de Dunăre, pentru a evita persecuțiile autorităților imperiale anterioare domniei împăratului Constantin cel Mare. Ioan Cassian (360-435), Dionisie Exiguul (470-574) și Ioan Maxentius (liderul călugarilor sciți) au trăit o mare parte din viaţa lor în Dobrogea şi au promovat creștinismul printre localnici.

În istoria creştinismului întâlnim şi cazuri de popoare care nu s-au încreştinat la o anumită dată, ci s-au format din elemente deja creştine. În aceste cazuri, popoarele respective au asimilat în etnogeneza lor, odată cu alte elemente, şi elementul creştin, fără însă ca acesta să fi fost determinant în etnogeneza lor. Să luăm în acest caz exemplul poporului francez, care s-a nascut din elemente creştine, Galia fiind una dintre cele mai intens creştinate provincii ale Imperiului de Roman de Apus, cu mult înainte de formarea poporului francez. Cu toate acestea, deşi creştinismul a jucat un rol major în istoria acestui popor, totuşi acest element nu a constituit, în mod obligatoriu, o notă distinctivă a poporului francez faţă de popoarele vecine.

Perioada creștinării timpurii a populațiilor nord-dunărene, oricare ar fi ele, a lăsat puține mărturii arheologice și documentare în afara Dobrogei, majoritatea dovezilor fiind mai ales de natură lingvistică, iar rarele obiecte cert creștine, cum este Donariul de la Biertan, fiind interpretabile și ca simple tezaurizări fără semnificație religioasă pentru posesori. Din aceste motive, s-a vorbit uneori de populații „criptocreștine”, iar perioada este în controversă între istoriografia bBsericii, care afirmă prezența timpurie a creștinismului ca parte integrantă a etnogenezei poporului român, și istoriografia academică, pentru care nordul Dunării a fost o parte din Barbaricum, păgân până în secolul al VII-lea.

Spre deosebire de celelalte tipuri de încreştinare, poporul român a cunoscut credinţa creştină prin alte mjloace şi anume prin însuşi procesul său de formare. Încreştinarea poporului român a fost un proces desfăşurat concomitent cu etnogeneza sa, tot aşa cum invers, etnogeneza poporului român a fost un proces ce s-a definit şi prin încreştinarea elementelor din care s-a plămădit acest popor. Etnogeneza poporului român s-a închegat din romanizarea geto-dacilor, ori acest proces de romanizare a fost concomitent şi împletit cu procesul încreştinării acestei populaţii. Geto-dacii romanizaţi şi încreştinaţi au dat naştere românilor. Din această perspectivă elementul creştin se afirmă drept unul din elementele constitutive ale etnosului românesc.

Mai mult, răspândirea creştinismului în spaţiul carpato-danubian-pontic s-a făcut în limba latină, astfel că noua credinţă a devenit unul din factorii principali ai promovării elementelor romane printre geto-daci. Factorul creştin apare în procesul de romanizare de la originea poporului român cu un rol atât de determinant, încât se ridică la o însemnatate egală cu aceea a romanităţii noastre însăşi, acestea fiind coordonatele magistrale ale etnogenezei noastre. Profilul etnic propriu al poporului român este asigurat tocmai de aceste două elemente ale etnogenezei sale: romanitatea şi creştinismul. Iar legatura dintre aceste două elemente este dată în specificitatea acestui proces, căci misionarii creştini oficiali sau ocazionali au folosit în spaţiul carpato-danubiano-pontic limba latină vulgară, înţeleasă de oamenii de rând din acest spaţiu şi aceasta se va constitui într-o limbă de sine stătătoare. Limba latină creştină folosită în acest spaţiu, încă din primele veacuri ale erei creştine, este o limbă aici creată, independent de evoluţia limbii latine creştine oficiale. Terminologia creştină în limba română este specifică acestui teritoriu, specifică evoluţiei cultural-lingvistice urmată de daco-romani, ceea ce arată că niciodată românii nu au depins în nici o formă de Roma creştină.

Credinţa creştină în limba latină proprie, primită încă dintru începuturi şi transmisă din generaţie în generaţie, a devenit la români „lege strămoşească”, prin care românii considerau că se disting de alte popoare şi ele creştine, dar de o altă „lege”, de o altă tradiţie. Creştinismul românesc se constituie astfel într-una din cele mai valoroase dovezi ale vechimii şi continuităţii poporului român în spaţiul carpato-danubian-pontic.

Bibliografie: Ion Barnea, Contribuţii la studiul creştinismului în Dacia în „Revista Istorică Română”, vol. XII, fasc.3, 1943; Dumitru Berciu, „Unitate şi continuitate în istoria poporului român”, Editura Academiei Republicii Socialiste Române, Bucureşti, 1968; Sebastian Dumitru Cârstea, Creştinismul românesc din primele secole. Puncte de vedere, în „Revista Teologică”, nr. 2/2008; Liviu Dimitriu, Paleocreştinism şi creştinism în spaţiul carpato-danubian-secolele III-XI, Bucuresti, 2000.

(Pr. I.D. Moga)