Cunoaşterea lui Dumnezeu la Sf. Maxim Mărturisitorul

Introducere

Dacă cineva ar încerca să exprime cât mai concis nota caracteristică a fiinţei umane, ar putea-o numi, cu drept cuvânt “ fiinţă cunoscătoare”. Această expresie arată, în adevăr, tot ceea ce fiinţa umană are mai propriu:”cunoaşterea”, “năzuinţa de a cunoaşte”, şi implicit cele trei funcţiuni sufleteşti: cea raţională, volitivă şi afectivă a căror lucrare se înmănunchează într-un tot unitar, în procesul de realizare a acestei aspiraţii.

Cunoaşterea a fost şi va rămâne pentru omul din toate timpurile un privilegiu şi o permanentă chemare spre zări noi, un factor inepuizabil de progrese. Despre cunoaştere-ca realitate universal recunoscută şi ca preocupare de totdeauna a spiritului omenesc-ne dă informaţii preţioase şi de netăgăduit istoria gândirii teologice şi filosofice.

În creştinism, cunoaşterea a fost considerată una din cele mai alese podoabe cu care Dumnezeu a înfrumuseţat pe om şi ca un instrument preţios în procesul de revenire şi apropiere a omului de Dumnezeu.(1)

            Plecând de la cuvintele Mântuitorului, care subliniază caracterul existenţial al cunoaşterii:

” Aceasta este viaţa veşnică, ca să Te cunoască pe Tine singurul adevăratul Dumnezeu”: (Ioan XVII, 3), teologia creştină a făcut din problema cunoaşterii lui Dumnezeu miezul preocupărilor ei şi unul din idealurile sale cele mai înalte.

            Cunoaşterea lui Dumnezeu este o problemă fundamentală, majoră, care i-a preocupat pe marii gânditori şi trăitori ai lumii creştine.

            Despre ea ne vorbeşte atât Sfânta Scriptură, cât şi Sfânta Tradiţie, de unde observăm că în procesul cunoaşterii lui Dumnezeu, adevăratul rol îl are revelaţia naturală şi supranaturală, în cadrul căreia omul se întâlneşte pe orizontală (prin revelaţie naturală), dar şi pe verticală (prin revelaţia supranaturală) cu Dumnezeu.

            Între om şi Dumnezeu trebuie să existe permanent un raport de chemare şi răspuns, de vocaţie şi dăruire. Dumnezeu se revelează chemându-ne, iar noi ne revelăm răspunzând la chemarea Lui. Prin revelaţie se deşteaptă în noi chipul divin dat la creaţie. Dumnezeu iese oarecum din “lumina cea neapropiată (1 Tim. 6,16) şi se descoperă omului, iar omului I se măreşte puterea de a-L cunoaşte cât mai mult.(2)

Cunoaşterea lui Dumnezeu după Sfânta Scriptură

Sfânta Scriptură este plină de revelaţie, dar se evidenţiază în mod deosebit unele momente prin care-L cunoaştem pe Dumnezeu mai direct, aşa cum este în Vechiul Testament, descoperirea de pe muntele Horeb (Iesire 3) şi cea de pe muntele Sinai (Iesirea 19,24), iar in Noul Testament, Buna Vestire, Botezul Domnului (Epifania), Cincizecimea.

            Dacă în Vechiul Testament este începutul revelaţiei, în Noul Testament aceasta este desăvârşită prin Însăşi Întruparea lui Dumnezeu, în Persoana Mântuitorului Nostru Iisus Hristos, iar “Duhul Sfânt ni se descoperă a fi loc al întâlnirii noastre cu Dumnezeu, cu Hristos, al împărtăşirii noastre cu Dumnezeu”.(3). Revelaţia pleacă de la Dumnezeu-Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt şi pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu trebuie să fim în comuniune, în acelaşi univers spiritual, în acelaşi duh de viaţă cu El.

            Întrupându-se de la Duhul Sfânt şi din Fecioara, şi instituind naşterea noastră cea din apă şi din Duh, Hristos ne primeşte într-un fel de „Obârşie” comună, harică cu El. A fi în comuniune cu cineva în mod obişnuit, înseamnă a fi în acelaşi duh cu el, a participa la acelaşi univers spiritual de gândire şi viaţă, la aceeasi viziune de înţelegere şi cunoaştere a existenţei, deşi fiecare într-un mod personal”. (4)  „Cunoaşterea lui Dumnezeu nu este posibilă decât în lumina curată a Duhului Sfânt, în iubirea lui Hristos, a lui Dumnezeu, lucru ce ne obligă să ne curăţim de păcate, de patimi şi să trăim în virtute, în lumină, în adevăr şi iubire”.(5). Tot în Sfânta Scriptură aflăm că, prin Duhul Sfânt, în ziua Cincizecimii, adunarea Apostolilor şi ucenicilor, la care s-au adăugat , chiar din prima zi, cei ce au primit Cuvântul Evangheliei lui Hristos şi s-au botezat, ca la trei mii de suflete, a devenit loc şi sălaş al prezenţei Cuvântului, adică al prezenţei lui Hristos Însuşi, a devenit Biserică. Biserica este deci, prin Duhul Sfânt venit în lume în chip personal la Cincizecime, loc al prezenţei lui Hristos, Cel Înviat pentru mântuirea noastră, a tuturor. Şi de aceea nu putem trăi în Hristos şi cu Hristos în Duhul Sfânt în afară de Biserică şi fără Sfintele Taine, prin care ştim că se manifestă şi se pecetluieşte puterea Bisericii.

Cunoaşterea lui Dumnezeu după Sfȃntul Maxim Mărturisitorul

In cadrul teologiei ortodoxe, un loc important îl ocupă învătătura despre Dumnezeu, ca existenţă personală absolută, care este implicată în însăşi noţiunea de credinţă religioasă, fiind obiectul, motivul si autoritatea acestuia, constituind totodata focarul şi punctul de plecare al tuturor adevărurilor şi fundamentărilor credinţei creştine.

Pentru creştinismul ortodox „existenţa şi prezenţa lui Dumnezeu sunt presante, căci fără El, viaţa pământească este fără sens şi valoare eshatologică, iar desăvârşirea morală şi mântuirea nu mai au conţinut” (6). Existenţa oricărei persoane umane, în parte, este implicată în existenţa şi lucrarea lui Dumnezeu, astfel existenţa lui Dumnezeu Cel în Treime şi existenţa omului se cheamă şi se afirmă reciproc în viaţa creştinismului şi în lucrarea Bisericii, deoarece omul este creat după chipul şi spre asemănarea lui Dumnezeu, iar chipul tinde totdeauna spre modelul lui.

După Sfântul Maxim Mărturisitorul, Dumnezeu este o Persoană supra existentă, reală, vie, care cu raţiune şi înţelepciune l-a creat pe om, în marea Sa iubire, după chipul şi asemănarea Sa, susţinându-l în existenţa bună şi fericită, fără însă a-i încălca libertatea voinţei. Sfântul Maxim Mărturisitorul, urmând lui Dionisie Pseudo-Aeropagitul, declara că „Dumnezeu nu este supus existenţei” (7),pentru că tot ceea ce este supus existenţei trebuie să aibă un început şi un sfârşit.

Despre existenţa lui Dumnezeu, Unul în Fiinţă şi întreit în Persoane, îi vorbeşte creştinului atât mintea lui şi fiinţa înconjurătoare, cât mai ales Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu. În această privinţă, Sfântul Maxim Mărturisitorul sustine: ” cunoscând prin raţiune şi înţelepciune că lucrurile au fost aduse din nimic la existenţă de către Dumnezeu, si îndreptându-şi cu judecată puterea contemplativă a sufletului spre nesfârşita deosebire şi varietate a lucrurilor şi distrugând cu o raţiune cercetătoare raţiunea după care au fost create toate, nu ar cunoaşte Ratiunea cea una.”(8). După Sfântul Maxim Mărturisitorul, cel ce vrea să călătorească drept şi fără greşeală spre Dumnezeu are nevoie în chip necesar de cunoştinţa Scripturii în Duhşi de contemplaţia naturală a lucrurilor după Duh. Prin cunoştinţa şi contemplaţia naturală a lucrurilor după Duh, omul să devină iubitor desăvârşit al desăvârşitei Înţelepciuni.

„Dialogul raţional al omului cu Dumnezeu constituie fundamentul cunoaşterii prin har a

lui Dumnezeu care dăruieşte prin puterea Duhului Său, celor ce cred în El, mântuirea şi

îndumnezeirea, adică dobândirea în chip negrăit şi necunoscut a desăvârşirii dumnezeieşti cea mai presus de minte si de raţiune” (9). Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că nu-L putem cunoaşte pe Dumnezeu după fiinţă, ci numai după lucrarea Sa făptuitoare. Vorbind de faptul că realitatea are cinci aspect, ne arată folosul ce-l putem avea din contemplarea fiecăruia dintre ele. Contemplând fiinţa lucrurilor, învătăm că există o cauză a lor, care e şi ea o fiinţă, dar nu putem cunoaşte ce este această fiinţa în sine, ci doar calitatea de cauză. Căutând cauza lucrurilor, cunoaştem prin ele o cauză, neîncercând să cunoaştem ceea ce este aceasta după fiinţă.

„Cunoştinţa lui Dumnezeu dobândită prin contemplarea creaţiei şi a armoniei ei, adică din Revelaţia naturală este neclară şi nesigură. De aceea, Dumnezeu a învrednicit pe om de o altă descoperire a Sa care e mai completă, mai directă, mai sigură. Aceasta este Revelaţia supranaturală care s-a făcut în mod desăvârşit prin Însuşi Fiul Său Întrupat” (10).

După învăţătura ortodoxă există o cunoaştere raţională sau catafatică a lui Dumnezeu şi una apofatică sau negrăită, adică o cunoaştere care constă în afirmaţiile despre Dumnezeu şi alta, prin depăşirea tuturor conceptelor, subliniind ceea ce nu este Dumnezeu, ca Unul care este mai presus de tot ceea ce poate fi exprimat prin cuvinte şi concepte omeneşti”(11). Sfântul Maxim Mărturisitorul pune un accent deosebit pe cunoaşterea apofatică a lui Dumnezeu. Această cunoaştere are loc prin contemplarea naturală a raţiunilor divine. Omul este creat de Dumnezeu şi cu raţiune, care tinde mereu să fie orientată spre Raţiunea supremă, asemănându-se cu aceasta, într-o înrudire specială, prin sufletul dăruit la creaţie.

Despre cunoaşterea apofatică, supraraţională a lui Dumnezeu, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune:„Vrând să cunoaşteţi pe Dumnezeu, să nu căutaţi raţiunile din El, dar nici pe cele ale altei existenţe de după Dumnezeu, ci cercetează-le pe cele din jurul Lui, atât cât poţi; de pildă, pe cele privitoare la veşnicie, nemărginire, la bunătate şi înţelepciune, ca şi pe cele privitoare la puterea creatoare, proniatoare şi judecătoare a făpturilor”(12). Pe cale raţională sau catafatică Îl cunoaştem pe Dumnezeu numai de Cauză creatoare şi susţinătoare a lumii. Prin cunoaşterea apofatică avem un fel de experienţă directă a lui Dumnezeu care depăşeşte simpla cunoaştere a Lui în calitate de Cauză sau Autor, investit cu unele atribute asemănătoare oamenilor. Prin cunoaşterea apofatică „înaintăm spre fiinţa plină de taina lui Dumnezeu, pe care nu o putem cunoaşte în adâncul ei infinit, spre oceanul existenţei supraabundente care este Dumnezeu, necuprins în concepte, dar trăit de omul credincios ca existenţă personală absolută”(13). După Sfântul Maxim Mărturisitorul, cunoaşterea apofatică nu este iraţională, ci supraraţională. Cele două feluri de cunoaştere: catafatică sau raţională şi apofatică sau supraraţională nu se contrazic şi nu se exclud, ci se completează reciproc. Atât cunoaşterea apofatică sau negrăită, cât şi cunoaşterea catafatică sau raţională, alături de cunoaşterea lui Dumnezeu în împrejurările concrete ale vieţii, constituie aspecte inseparabile ale uneia şi aceleaşi cunoaşteri a lui Dumnezeu Cel în Treime.

Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte despre o descoperire a lui Dumnezeu prin raţiunile providenţei divine, prin raţiunile Scripturii, prin Logosul Său Întrupat, prin raţiunile poruncilor, ale virtuţilor şi cele ale cultului liturgic. Acesta arată că omul poate să ajungă la cunoaşterea lui Dumnezeu datorită sufletului său, daruit de El, împreună cu trupul, într-un act creator special.

În partea raţională a sufletului omenesc, Sfântul Maxim Marturisitorul distinge două aspecte: unul contemplativ numit „minte” şi altul activ, numit „raţiune”. Mintea este destinată vieţii veşnice, deoarece are posibilităţi mai directe de cunoaştere a lui Dumnezeu. Prin minte omul contemplă, iar prin raţiune înţelege cele văzute. Mintea poate trece printr-un proces de purificare, numai cu acordul raţiunii. După ce mintea este curăţită de patimi, ajunge la a doua etapă a urcuşului în cunoaşterea lui Dumnezeu, numită contemplaţie naturală, adică in stadiul duhovnicesc.

„Cunoaşterea apofatică a lui Dumnezeu este o experienţă directă a prezenţei lucrării lui Dumnezeu în omul credincios. Ea este o cunoaştere în iubire”(14). Cunoaşterea apofatică are două aspecte: unul al paradoxului iar altul profund existenţial, al experienţei care culminează în unirea tainică şi de negrăit cu Dumnezeu în lumină şi iubire deplină. Aspectul paradoxal reprezintă progresul în iubire care-l pregăteşte pe om pentru unirea tainică cu Dumnezeu.

Concluzii

Sfântul Maxim Mărturisitorul, fiind în duhul gândirii şi spiritualităţii răsăritene, arată că omul poate ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu pe două căi: raţională si supraraţională. Aceste două căi prin care omul poate ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu nici nu se contrazic dar nici nu se exclud.

        Aşadar, cunoaşterea raţională, reprezintă procesul de purificare al minţii cu ajutorul Raţiunii Supreme în vederea urcuşului spre cunoaşterea lui Dumnezeu. Cunoaşterea apofatică şi supraraţională, este cunoaşterea în iubire, cunoaştere care îl menţine pe om într-un raport de iubire cu Dumnezeu infinit.

        Sfântul Maxim Mărturisitorul îndeamnă la împlinirea de virtuţi izvorâte din iubire. Împlinind acestea, omul credincios se depăşeşte pe sine şi astfel ajunge să-I placă lui Dumnezeu şi oamenilor.

        Prin cunoaşterea raţională, omul ajunge să-L cunoască pe Dumnezeu în calitate de cauză creatoare şi susţinătoare a lumii.

        Prin cunoaşterea supraraţională, sufletul omului se deschide şi astfel ajunge să înţeleagă şi să cunoască ceea ce este dincolo de raţiune, adică adâncimea negraită a tainei lui Dumnezeu.

        Prin raţiune şi supraraţiune omul ajunge să înainteze spre Dumnezeu tinzând perpetuu spre desăvârşire.

        Dacă omul credicios doreşte să-L cunoască pe Dumnezeu, Dumnezeu coboară, îi oferă omului capacitatea de a înţelege şi cunoaşte, Dumnezeu revelându-Se, astfel încât în procesul cunoaşterii lui Dumnezeu există o contribuţie atât din partea omului cât şi din partea lui Dumnezeu.

Note de subsol:

  1  NICOLAE V. STĂNESCU,” Progresul în cunoaşterea lui Dumnezeu cu referire specială la Sfântul Grigorie de Nyssa”, în rev. Studii Teologice, anul X (1958), nr. 1-2, p.14

   2 Pr. Drd. CONSTANTIN DAVIDEANU, „Cunoaşterea lui Dumnezeu după Sfântul Grigorie de Nyssa”, în rev. Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul LXIV (1988), nr. 4, p. 32.

   3 Pr.Prof. CONSTANTIN GALERIU,” Cunoaşterea lui Hristos în Duhul Sfânt”, în rev. ST, anul XXXV(1983), nr. 9-10,p.674.

   4 IBIDEM, p. 674.

   5 Pr. Prof. DUMITRU STĂNILOAE, „Semnificaţia luminii dumnezeieşti în spiritualitatea şi cultul Bisericii Ortodoxe”, în rev. Ortodoxia., anul XXVIII (1976), nr.3-4, p. 441.

   6 Pr.Prof. Dr. DUMITRU RADU, ”Învăţătura ortodoxă despre Dumnezeu”, in „Îndrumări misionare”, Editura Institutului Biblic si de Misiune al B.O.R., Bucuresti, 1986, p.52.

   7IBIDEM, p. 53.

   8 Drd. LIVIU STOINA, „Cunoaşterea lui Dumnezeu după învăţătura Sfântului Maxim Mărturisitorul”, in rev. Ortodoxia, anul XL (1988), nr.1, p. 116.

   9 Pr. Prof. Dr. DUMITRU RADU, ”Valoarea vietii umane”, in rev. ST, anul XXXV (1983), nr.7-8, p. 478.

  10 IOAN BRIA, „Cunoaşterea lui Dumnezeu după Sfântul Maxim Mărturisitorul”, in rev. ST, anul XI (1957), nr.5-6, p. 136.

  11 Pr. Prof. Dr. DUMITRU STĂNILOAE, „Teologia Dogmatica Ortodoxa”, vol. I, Editura Institutului Biblic si de Misiune al B.O.R., editia a II-a, Bucuresti, 2002, p.116.

  12 SFȂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, „Filocalia Romaneasca”, vol. II, traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae,  Editura Apologeticum, Bucuresti, 2005, p.60.

  13 Pr. Prof. Dr. DUMITRU RADU, “ Valoarea vieţii umane…., p. 56.

  14 Drd. LIVIU STOINA, op. cit., p. 123.

Pr. ALEXANDRU ENACHE