Chipul lui Dumnezeu în om: voinţă, sentiment, raţiune
Omul este o ființă personală fiindcă a fost creat după chipul lui Dumnezeu și de aceea tinde spre Arhetipul său divin. Persoana întrunește mai multe funcții între care cele mai importante sunt rațiunea, voința și sentimentul.
Rațiunea este înțeleasă ca putere cognitivă prin care omul se gândește pe sine, lumea înconjurătoare și sensul existenței sale. Sfântul Maxim Mărturisitorul distinge două nivele ale puterii cognitive, și anume:
– logosul (rațiunea propriu-zisă), care are o funcție analitică;
– nousul (mintea), care are funcție sintetică.
Rațiunea preia datele furnizate de simțuri și le prelucrează, apoi le cercetează, le descrie și le transmite minții care le înțelege. Actul intelectiv presupune raportarea acestor date la sensul lor; orice înțelegere are un rost, un sens.
Voința. Sfântul Maxim Mărturisitorul face distincția între voința firii (cea fizică) și voința gnomică:
– voința firii este prin puterea teocentrică. Ea reprezintă voința de a exista.
– voința gnomică este liberă – libertatea. Voința gnomică are două posibilități de activare: poate urma pe cea fizică și, astfel, se orientează spre Dumnezeu, sau i se poate opune și refuză comuniunea cu Dumnezeu.
O aleasă interpretare o dă Sfântul Ioan Gură de Aur care îl prezintă pe omul creat după chipul lui Dumnezeu îmbrăcat în purpură de împărat, îl consideră coroana creației și inel de legătură intre imanent și transcendent: „… omul e mai de cinste decât toate ființele create, pentru el au fost zidite toate…”[1] și este chipul Celui care stăpânește toate în libertate.
Dar, căderea omului în păcat produce conflict între voința firii și voința gnomică, întrucât omul tinde mai mult spre ceea ce este potrivnic firii.
Afectivitatea este puterea de relație, de relaționare. Dacă omul a fost creat de Dumnezeu ca persoană, aceasta implică faptul că el este deschis relației, comuniunii. Puterea relației îl scoate din individualismul propriu și îl deschide pe om spre comunicare. Dintru început omul a știut că nu se poate cunoaște pe sine și nici lumea nu o poate cunoaște decât în Dumnezeu și din perspectiva lui Dumnezeu, iar această capacitate duhovnicească s-a manifestat pentru că omul a fost orientat, îndreptat, spre Dumnezeu.
[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, VIII, trad. Pr. D. Fecioru, în P.S.B. 21, I.B.M. al B.O.R., București, 1987, p. 100.
Pr. Paul-Gheorghe Matei