Starea omului în Rai

Rânduit de Dumnezeu să trăiască în grădina Edenului într-o stare paradisiacă, omul a trăit permanent epectasic și a ieșit biruitor din sine spre Dumnezeu, spre celălalt semen (Eva), spre creație și a dorit să fie cu toate și prin toate cu Dumnezeu. Toate acestea se datorează înrudirii după chip îl așează pe om într-o relație, într-om legătură apropiată cu Creatorul, cu Arhetipul său, prin care se împărtășește de toată  de toată comuniunea dumnezeiască. Adam a intrat în relație directă cu Creatorul său, I-a auzit glasul ( Fac. 3,8), a vorbit cu El. Acest fapt ne arată starea de deplină funcționalitate  a chipului. Dar dacă Adam ar fi continuat, ar fi persistat, ar fi stăruit în bine, înmulțirea sa ar fi fost ca a îngerilor și ar „fi putut ajunge până la limita rânduită  de voința Creatorului… Cel ce a chemat toate la viață și a fost în măsură să modeleze pe om cu totul în mod liber după un tipar sau calapod dumnezeiesc…”[1]

Sfinții Părinți mărturisesc că înrudirea omului cu Dumnezeu este dată de partea spirituală, rațională din om, ci nu de partea materială: „căci înrudirea cu Dumnezeu este firea rațională care se poate sesiza numai cu mintea; iar lumea materială este cu totul depărtată de el, pentru că ea cade sub simțuri.[2] Starea lui Adam, creată după chipul lui Dumnezeu, prin rațiune și libertate avea în sine nepătimirea, nestricăciunea, fiind pură și inocentă și fără griji: „nu pentru că ar fi fost incapabil de a păcătui, ci, mai mult, libertatea voinței era imaculată”.[3]

Despre mintea, rațiunea lui Adam spune Sfântul Maxim Mărturisitorul că nu era pătrunsă de închipuire, ci doar chipul și asemănarea construiau un zid în jurul ei, care nu îi permitea să se alipească de cele lipsite de rațiune. Libertatea umană își manifestă adevărata ei stare, mintea primului om, Adam, a fost în permanentă stare de trezvie pentru că nu avea gânduri duplicitare, iar cunoașterea lui era dată de har, întrucât trăia învăluit de har și tindea în mod ființial spre asemănarea cu Dumnezeu în virtute. În rai, starea lui Adam era una de pruncie, chipul său era ființial legat de asemănarea cu Dumnezeu la care credea că va ajunge dacă se împărtășea din pomul vieții. Astfel, păstrarea chipului lui Dumnezeu implica permanenta ședere înspre îndumnezeire, care nu este o stare finală, ci reprezintă întregul drum de dezvoltare a chipului numai prin voința omului și conlucrarea cu Dumnezeu, cu harul divin.


[1] Sfântul Grigore de Nyssa, Despre facerea omului, XVII, trad. Pr. T. Bodogae, în P.S.B. 30, I.B.M., al B.O.R., București, 1980, p. 52

[2] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, XII, 3, trad. Pr. D. Feciorul, edit. I.B.M. al B.O.R., București, 2001, p. 82

[3] Ibidem, p. 83

Pr. Paul-Gheorghe Matei