7. Adâncul ca o haină este îmbrăcămintea lui; peste munți vor sta ape.
„Adâncul, zice, este ca o îmbrăcăminte și o haină a lui, adică a stihiei pământului”.[1] Teodorit și alți Sfinți Părinți consideră că prin pronumele lui se înțelege „(a) pământului” întrucât în limba evreilor se întrebuințează numirile bărbătești în locul celor femeiești, adică genul masculin în locul genului feminin, iar Teodorit a folosit Scriptura grecească, traducând literal Scriptura evreiască, iar Achila a tradus: „adâncul a îmbrăcat pământul ca și cu o haină”.
Adâncul trebuie înțeles ca mulțime, ca totalitate a apelor, mările și oceanele care înconjoară pământul, făcându-l să apară ca un ostrov în mijlocul lor. Didim înțelege prin aceasta și nemăsurata cunoștință și nepricepere a înțelepciunii, puterii și Proniei dumnezeiești. David s-a înspăimântat și a zis că adâncul nepriceperii este ca o haină a lui Dumnezeu Însușii, înțelegând aici că Dumnezeu S-a îmbrăcat cu nepriceperea ca și cu o haină, nepriceput fiind de toate făpturile Sale. Deci, haina poate fi interpretată și ca întuneric al necunoașterii.
Prin expresia „peste munți vor sta ape” se înțelege că se vor aduna apele peste munți și de acolo vor izvorî, fiindcă apele au fireasca însușire de a curge în aval, iar Teodorit a înțeles prin apă valurile mării care, învolburate, pot atinge înălțimea munților.
8. De certarea Ta vor fugi, de glasul tunetului Tău se vor înfricoșa.
Apele care izvorăsc din munți vor seca atunci când se va auzi înfricoșătorul tunet al poruncii lui Dumnezeu și valurile mării se vor potoli și se vor sfii, precum spune David :„Și a a certat Marea Roșie și s-a uscat” (Ps. 105, 10). Apele de deasupra munților și valurile mării se vor înfricoșa la glasul tunetului și se vor strânge în folosul omului, vor simți mânia lui Dumnezeu și cu atât mai mult se cuvine oamenilor cuvântători să se înfricoșeze de tunetul mâniei dumnezeiești pentru a se înfrâna de la răutate.
Despre rostul tunetelor, Sfântul Atanasie cel Mare a spus: „Ori poate că pentru aceasta s-au făcut tunetele, pentru ca adâncul apelor să ia oarecare frică, după oarecare pătimiri potrivnice, nepricepute nouă. Căci de strălucirea fulgerului și de bubuitul trăsnetului nu numai oamenii se spăimântează, ci și păsările și fiarele, și cele ce petrec în ape, toate după oarecare rațiune firească se strâng în ele”.[2]
Sfântul Vasile cel Mare a spus că lovirile cu tunet Scriptura a înțeles tăria vântului: „Prin lovirile cele cu vuiet din vremea tunetelor ( a intensificărilor vântului), Scriptura obișnuiește să înțeleagă tăria vântului, care, cuprins în găurile nourilor, pricinuiește, atunci, David. Acest citat este redat din Hexaimeron, Omilia a III-a.[3]
9. Se suie munți și se coboară văi în locul în care le-ai întemeiat pe ele. / Se suie munți și se pogoară câmpiile în locul pe care l-ai întemeiat pe lor.
„Munții, zice, se suie, adică sunt înalți, iar câmpiile, adică șesurile, sunt josite, și așa și munții și câmpiile rămân în locul acela pe care l-ai rânduit lor, Doamne”. Teodorit spune că dacă vom înțelege aceasta pentru apele mării, să știm că valurile mării se înalță ca munții și se pogoară, trebuie să înțelegem că se smeresc și se josesc ca și câmpiile.
[1] Ibidem, p. 371
[2] Ibidem, p. 372
[3] Ibidem, p. 372
Pr. Paul-Gheorghe Matei