În centrul credinţei creştine stă mărturisirea evenimentelor de bază din viaţa şi opera lui Hristos, care au schimbat raportul dintre om şi Dumnezeu: „Căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce şi eu am primit, că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, si că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi” (1 Cor 15, 3-4). „Noi propovăduim pe Hristos răstignit” (1 Cor 1, 23).
În propovăduirea sa şi în actele sale sacramentale, Biserica, are menirea să facă „aducere-aminte” de jertfa şi învierea lui Hristos: „Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea, că ori de câte ori veţi mânca pâinea aceasta şi veţi bea paharul acesta, moartea Mea veţi vesti, învierea Mea veţi mărturisi” (Liturghia Sfântului Vasile).
Hristos s-a supus morţii pe cruce după propria voie, dar pe nedrept, din cauza păcatului nostru: „jertfa Sa este ispăşitoare, adică eficace pentru noi, numai dacă, în acelaşi timp noi recunoaştem că El este neînviat pentru jertfa Sa şi recunoaştem că suferă pe dreptate, din cauza păcatelor noastre. Această recunoaştere este condiţia de a primi răscumpărarea dată prin Cruce”.[1]
Termenul grecesc corespunzător lui „cruce” (subst. stauros; verb stauroo; lat. subst. crux, verb crucifigo, „eu ţintuiesc pe cruce”) are sensul primar de stâlp sau bârnă verticală, iar sensul secundar este acela de stâlp folosit ca instrument de pedeapsă şi execuţie. În Noul Testament este folosit în acest ultim sens. Substantivul apare de 28 de ori, iar verbul de 46 de ori. În Vechiul Testament nu a avut loc crucificarea infractorilor vii. Execuţia se făcea prin omorâre cu pietre. Totuşi, trupurile moarte erau uneori atârnate pe lemn ca un avertisment (Deut 21, 22-23; Iosua 10, 26), iar un asemenea trup era considerat blestemat (Gal 3, 13) şi trebuia coborât de pe lemn şi îngropat înainte de lăsarea nopţii (In 19, 31).
În afară de stâlpul vertical (crux simplex) pe care victima era legată sau trasă în ţeapă, existau trei tipuri de cruci. Crux commisa (crucea Sf. Anton) avea forma literei „T” de tipar, iar unii cred că era derivată de la simbolul zeului Tamuz, litera tau; Crux decussata (crucea Sf. Andrei) avea forma literei „X”; Crux immissa era crucea obişnuită, alcătuită din două bârne în formă de (+).
Aici în extrema umilire şi suferinţă a crucii s-a descoperit negrăita iubire şi slavă a Fiului lui Dumnezeu devenit Om. S-a descoperit acea iubire care iubeşte şi pe cruce sau până la cruce şi se roagă pentru iertarea, mântuirea şi a celor ce-L răstignesc. Iubire care rămâne neschimbată, ca a Tatălui, care „răsare soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei păcătoşi” (Mt 5, 45); care rămâne aceeaşi în orice condiţie, chiar când este răstignită. Iubire care nu încetează nici chiar în moarte, pentru că „Iubirea e mai tare ca moartea”. Este iubire a lui Dumnezeu, a unei conştiinţe nelimitate, libere şi care se dăruieşte numai, care nu cere nimic pentru sine, pentru că nu are nevoie de nimic, aşa cum numai Dumnezeu este şi poate fi. Dar este şi iubire umană descoperită prin om şi de aceea aici, în acest „exemplar” divin-uman Hristos Iisus Domnul a învins radical şi definitiv egocentrismul, sursa păcatului, a răului. Aceasta o arată mai ales crucea. Cunoşteau şi cei vechi iubirea, aşa cum o cunoaştem şi mulţi dintre noi. Era vorba însă de iubirea-dorinţă, eros, iubire care-şi caută împlinire dincolo de sine, în altul, şi poartă prin aceasta, în ea şi ceva egoism, pentru sine; se gustă atunci pe sine.[2] Păcatul nu e învins aici în rădăcina lui. Pentru aceea Iisus le spune ucenicilor: „Aşa să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit Eu pe voi” (In 4, 12). Fiul este trimis de Tatăl să descopere această iubire dumnezeiască, care este dăruire de sine pentru împlinirea, pentru salvarea celuilalt, care este numai slujire. „Fiul omului, spune Iisus, n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi” (Mt 20, 28). Aceasta este calitatea dumnezeiască, nouă, a iubirii lui şi pe care o descoperă crucea.[3]
[1] Pr. Prof. dr. Ion Bria, „Credinţa pe care o mărturisim”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, p. 86.
[2] Idem, Crucea în teologia şi cultul Bisericii ortodoxe, în rev. „Ortodoxia”, XXVII (1975), nr. 3, p. 406.
[3] Pr. Prof. Dr. Nicolae Neaga, Ontologia Crucii în Vechiul Testament, în rev. „Mitropolia Banatului”, XXIV (1974), nr. 4-6, p. 212.
Pr. Dan Dulămiţă