Acest aspect se leagă de cunoscuta chemare a Mântuitorului: „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Mc 8, 34). La modul general, știm că fiecare om este chemat de Dumnezeu pe calea creștină a desăvârșirii. La modul concret, fiecare trebuie să răspundă acestei chemări. „Crucea vieții” nu înseamnă doar necaz și suferință, ci și „misiunea vieții personale”, împlinită în familie, la locul de muncă, în lume etc., cu bună credință, hărnicie și conștiinciozitate. Cu sacrificii de tot felul, inclusiv cel suprem, la nevoie, după exemplul desăvârșit al Mântuitorului.
Nu întâmplător a ales Hristos să ne mântuiască jertfindu-Se pe cruce, de vreme ce crucea exprimă universalitatea mântuirii, împăcarea Cerului cu pământul (a lui Dumnezeu cu omul) şi a oamenilor între ei, din cele patru laturi ale lumii şi din toate timpurile. De aceea, mântuirea lumii prin cruce a fost preînchipuită de mai multe ori în Vechiul Testament:
Atunci când Iacov-Israel a vrut să-i binecuvânteze pe cei doi fii ai lui Iosif, nepoţii săi, în semn profetic şi prefigurativ şi-a aşezat el mâinile peste ei în chipul crucii: „Israel însă şi-a întins mâna sa cea dreaptă şi a pus-o pe capul lui Efraim, deşi acesta era mai mic, iar stânga şi-a pus-o pe capul lui Manase. Înadins şi-a încrucişat mâinile, deşi Manase era întâiul născut” (Fac 48, 14).
Când israeliţii, după ieşirea din Egipt, au fost atacaţi de amaleciţi, Moise l-a trimis pe Iosua cu bărbaţii cei puternici la luptă, iar el s-a suit în munte împreună cu Aaron şi cu Or, având şi toiagul lui Dumnezeu în mâna sa. Atunci „când îşi ridica Moise mâinile, biruia Israel; iar când îşi lăsa el mâinile, biruiau amaleciţii. Dar obosind mâinile lui Moise, au luat o piatră şi au pus-o lângă el şi a şezut Moise pe piatră; iar Aaron şi Or îi sprijineau mâinile, unul de o parte şi altul de altă parte. Şi au stat mâinile lui ridicate până la asfinţitul soarelui. Şi a zdrobit Iosua pe Amalec şi tot poporul lui cu ascuţişul sabiei” (Ies 17, 8-13). Se vede clar din acest episod simbolismul prefigurativ al Jertfei răstignirii, căci în lupta cu Amalec cel nevăzut (diavolul), Hristos Domnul ne-a făcut biruitori, întinzându-şi braţele pe lemnul crucii precum atunci în chipul crucii Moise şi le-a întins.[1]
Ceva mai târziu, dar tot în timpul peregrinării evreilor prin pustiu spre Ţara Făgăduinţei, când poporul începuse să-şi piardă răbdarea şi cârtea împotriva lui Dumnezeu şi a lui Moise uitând prea repede minunile ce s-au făcut cu ei şi tânjind după „stabilitatea” robiei, atunci a trimis Domnul asupra lor şerpi veninoşi ca să stârpească răzvrătirea necredincioşilor. În acelaşi timp însă, Domnul a zis către Moise: „Fă-ţi un şarpe de aramă şi-l pune pe un stâlp; şi de va muşca şarpele pe vreun om, tot cel muşcat care se va uita la el va trăi” (Num 21, 6-9). Că şerpii veninoşi îi simbolizau pe diavoli, care atacă oamenii prin ispite de tot felul şi-i omoară sufleteşte, nu încape nicio îndoială; după cum nici şarpele de aramă înălţat pe lemn, cu puterea lui vindecătoare dată de Dumnezeu, nu putea însemna altceva decât preînchipuirea jertfei de pe cruce a Domnului nostru Iisus Hristos, la care privind noi cu încredere, scăpăm nevătămaţi de muşcăturile viclene ale diavolului. Această prefigurare o anticipează Mântuitorul când spune: „Nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului. Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In 3, 13-16).
[1] Pr. Asist. Dr. Nicolae V. Dură, Crucea în lumina tradiţiei dogmatice, canonice şi liturgice a Bisericii Ortodoxe, în rev. „Ortodoxia”, XXXIV (1982), nr. 2, p. 325.
Pr. Dan Dulămiţă