Proorocul Iezechiel, în vedenia sa asupra păcatelor Ierusalimului, dar şi asupra pedepsirii nelegiuiţilor şi a cruţării celor nevinovaţi, spune că Dumnezeu îl va trimite pe slujitorul Său să pună „semn” (semnul crucii) pe frunţile oamenilor care s-au împotrivit nelegiuirii, pentru a putea fi ocrotiţi în vâltoarea pedepsei şi separaţi de cei care urmau să fie nimiciţi (Iez 9, 4-6). Acest „semn” din traducerea grecească ( = şi să pui semnul pe frunţile bărbaţilor…) este numele ultimei litere a alfabetului ebraic (tav = semn), care are forma de cruce. Prin urmare, ediţia sinodală a Bibliei, care are la bază textul masoretic (ebraic), prezintă corect sensul acestui „semn” (crucea), pe care Biblia lui Cornilescu îl omite cu vădită intenţie. În orice caz, acest text profetic nu poate fi interpretat decât ca o anticipare a Crucii şi a Învierii, aşa cum l-au înţeles şi primii creştini. Pecetea crucii de la Iezechiel (9, 4-6) este aceeaşi cu „pecetea Viului Dumnezeu” din Apocalipsa (7, 2-3), cu care vor fi pecetluiţi pe frunţile lor „robii” lui Dumnezeu, adică cei care au împlinit voia Lui, pentru a fi cruţaţi de îngerii cărora li s-a dat poruncă „să vatăme pământul şi marea”.^[1]

În ce priveşte închinarea „în duh”, trebuie spus că aceasta nu respinge nicidecum formele externe de exprimare a cultului divin, ci, dimpotrivă, le presupune: mama care-şi iubeşte copilul nu ţine iubirea numai ascunsă în inima ei, ci o revarsă în afară prin îmbrăţişare, sărutare etc. Tot astfel şi creştinul, făcându-şi semnul crucii îşi exprimă sentimentul iubiri şi al recunoştinţei faţă de Fiul lui Dumnezeu, Cel Care ne-a mântuit din moarte „prin sângele crucii Sale” (Col 1, 20).

Închinarea „în duh şi în adevăr” se poate face foarte bine şi în biserică, cât şi în afara locaşului de cult, inclusiv prin însemnarea trupului cu Sfânta Cruce, atâta vreme cât ea nu se reduce la un act ritual formal, ci înseamnă un dialog viu al omului cu Dumnezeu, întemeiat pe adevărul de credinţă descoperit de El prin Hristos, şi care trebuie mărturisit drept, ortodox, iar nu răstălmăcit în chip eretic şi sectar.

Crucea este drapelul lumii creştine şi semnul identităţii celor care cred drept în Hristos. Proorocul Isaia, vestind venirea Mântuitorului, anunţă că va fi înălţat „un steag peste neamuri” (Isaia 62, 10), iar acest stindard nu poate fi altul decât „semnul Fiului Omului”, adică Sfânta Cruce, care se va arăta pe cer însoţind cea de-adoua Venire a Sa (Mt 24, 30).

În ultimul timp, cultele neoprotestante, deşi au în doctrina lor şi respingerea cinstirii Sfintei Cruci – aidoma strămoşilor lor protestanţi, au început să imprime semnul crucii pe faţada caselor de adunare, să pună crucea pe coperta Bibliei, sau chiar să o aşeze la căpătâiul mormintelor, dar cu toate acestea refuză în continuare să-şi facă semnul crucii pe trup. Acest fapt denotă o altă ipocrizie în comportamentul lor deoarece, de vreme ce o aşează pe „temple” (case de adunare, „biserici”), cu atât mai mult s-ar cuveni să-şi însemne trupul cu ea, bine ştiut fiind că trupul este „templu al Duhului Sfânt” (1 Cor 6, 19). Dar se pare că metoda imitării distorsionate şi în interes prozelitist îşi are rolul ei pentru a induce confuzie în mintea unor oameni neavizaţi şi debusolaţi, aceea de a considera şi casa de adunare tot o biserică a lui Hristos, sau de a acorda „Bibliei lui Cornilescu” deplină credibilitate numai pentru că are imprimat semnul crucii pe copertă.

[1] Pr. Dr. Iftodi Leon, Crucea în imnologia ortodoxă, în rev. „Mitropolia Olteniei”, XXIX (1977), nr. 1-3, p. 167.

Pr. Dan Dulămiţă

Acest articol a fost publicat în data de marți, 28 septembrie 2021, la 20:38 în categoriile Fără categorie. Poți urmări orice răspunsuri la acest articol prin RSS 2.0 feed. Atât comentariile, cât și acțiunea de ping la acest articol sunt dezactivate.