Sf. Cruce a Mântuitorului Hristos înseamnă iubire; mai profund, descoperă iubirea dumnezeiască faţă de noi. E o adâncă legătură între iubirea dumnezeiască şi cruce. Aici în extrema umilire şi suferinţă a crucii s-a descoperit negrăita iubire şi slavă a Fiului lui Dumnezeu devenit Om, S-a descoperit acea iubire care iubeşte şi pe cruce sau până la cruce şi se roagă pentru iertarea, mântuirea şi a celor ce-L răstignesc. Iubire care rămâne deci neschimbată, ca a Tatălui, care „răsare soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei păcătoşi” (Mt 5, 45); care rămâne aceeaşi în orice condiţie, chiar când e răstignită. Iubire care nu încetează nici chiar în moarte, pentru ca „iubirea e mai tare ca moartea”. Este iubirea lui Dumnezeu, a unei conştiinţe nelimitate, libere şi care se dăruieşte numai, care nu cere nimic pentru sine, pentru că nu are nevoie de nimic, aşa cum numai Dumnezeu este şi poate fi. Dar e şi iubire umană descoperită prin om. Şi de aceea aici, în acest „exemplar” divin-uman, Hristos Iisus Domnul, în viaţa şi jertfa Sa e învins radical şi definitiv egocentrismul, sursa păcatului, a răului. Aceasta o arată mai ales crucea.[1]
Fiul este trimis la „ai Săi din lume pe care I-a iubit până la capăt” (In 8, 1). Deci cu iubire până la extrem, până la cruce. De altfel, aici se şi descoperă fiinţa ultimă a iubirii: „Nimeni nu are mai mare dragoste ca aceasta decât ca viaţa să şi-o pună pentru prietenii săi”, spune Iisus (In 15, 13). Aceasta este esenţa jertfei, a crucii Domnului şi raţiunea ei de a fi în acelaşi timp: iubirea. Şi prin ea se împlinesc şi dreptatea dumnezeiască şi sfinţirea noastră. Pe cruce „Mila şi adevărul s-au întâmpinat, dreptatea şi pacea s-au sărutat” (Ps 84, 11).
Crucea Domnului este mai mult decât o ispăşire a Lui în locul nostru, ca „locţiitor”, reprezentant al nostru. Prin însăşi Întruparea Sa ca Om are loc un schimb de vieţi. Fiul lui Dumnezeu ia firea, viaţa noastră cu tot ce este al ei, cu nevoile sau păcatul ei. Şi nu este de conceput să iubeşti real fără să cunoşti, să simţi ca pe ale tale bucuriile, mai ales durerile, încercările celorlalţi, sau ceea ce, după Sfânta Scriptură numim: păcatul, suferinţa, moartea. Şi cu cât înţelegi mai mult existenţa, viaţa, cu atât iubeşti şi suferi mai mult. E de ajuns să ne gândim la părinţii care suferă adesea sufleteşte pentru copii mai mult decât copiii lor înşişi, pentru că înţeleg şi văd mai mult din propria lor încercare urmările răului. Conştiinţei infinite a lui Iisus îi corespunde o iubire şi o suferinţă nesfârşite pentru ai Săi, care este Crucea.[2]
Şi numai o asemenea cruce poate mântui. Nu pentru că Dumnezeu vrea suferinţă, jertfă, moarte, pentru Sine, cum vedeau cei vechi. Ci pentru că adevărata relaţie între mine şi Tatăl, între mine şi semenul meu, este aceea de iubire, de jertfă, de deschidere fără rezervă, de oferire şi de comunicare. La Botezul şi Schimbarea la faţă a Domnului, când de fiecare dată se anticipau, se pregăteau crucea şi învierea, Tatăl rosteşte: „Acesta este Fiul meu cel iubit… Întru acesta se revelează cu adevărat voia mea” „Pe acesta ascultaţi-L” (Mt 3, 17; 17, 5). Cu alte cuvinte: fiţi ca El, astfel de fii voiesc. Dar acest moment şi fapt poate avea loc pentru că acum în faţa Tatălui stă cineva, Fiul Său, Dumnezeu şi Om, care „plineşte toată dreptatea”, care e sfinţenie absolută şi care iubeşte. Aceasta ne împacă real cu Dumnezeu şi întreolaltă: iubire atotcuprinzătoare, în toate direcţiile, sensurile: spre Tatăl, spre semeni, spre toată făptura. Această iubire este mântuitoare, sfinţitoare.
Domnul sfinţeşte lumea începând cu Sine, cu trupul Său, în iubirea Sa. În însăşi purtarea crucii, în jertfirea Sa, Domnul desfiinţa păcatul şi sfinţea făptura. Dacă reazemul răului, al păcatului este egocentrismul, atunci iubirea divină, crucea poartă în ea desfiinţarea lui. În Hristos păcatul se mistuie în flacăra, în oceanul iubirii Sale dumnezeieşti. „Acolo unde este jertfa, acolo este nimicirea păcatelor, acolo este împăcarea cu Stăpânul, acolo este sărbătoare şi bucurie”, învaţă părintele nostru Ioan Gură de Aur[3]. Iar după Sfântul Chiril al Alexandriei, „la Tatăl nu se poate intra decât în stare de sacrificiu”[4]. „Starea de sacrificiu” e şi calea noastră, unii către alţii.
[1] Pr. Prof. Constantin Galeriu, Înţelesurile Sfintei Cruci, în rev. „Ortodoxia”, XXXIV (1982), nr. 2, p. 181.
[2] Ibidem, p. 183.
[3] Sfântul Ioan Hrisostom, Cuvântări la Praznice împărăteşti, trad. Pr. Dr. D. Fecioru, Bucureşti, 1942, p. 142.
[4] Cf. Pr. Prof. D. Stăniloae, Crucea şi înnoirea creaţiunii în învăţătura ortodoxă, în rev. „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, nr. 7-8/1976, p. 471.
Pr. Dan Dulămiţă