Sfântul Irineu este cunoscut în istoria gândirii crestine mai ales pentru tratatul sau împotriva gnosticilor, retinut în literatura de specialitate sub denumirea de Adversus haereses, adică Contra ereziilor.[1] Așa cum am amintit și mai sus, scrierea lui Irineu este compusă din cinci cărţi, dintre care primele două au fost deja publicate în limba română. Cartea I începe cu o prezentare a doctrinei valentiniene, considerată de Irineu doctrina eretică cea mai evoluată şi cea mai periculoasă. În urma prezentării sale, Irineu trage concluzii asupra diversităţii doctrinare a sectelor eretice, în opoziţie cu unitatea care domneşte în sânul Marii Biserici. Reprezentanţii ereticilor sunt trecuţi în revistă: Simon Magul, Menandru, Saturnin, Basilide, Carpocrate, Cerint, Cerdon, Marcion, Valentin, ebioniţii, ofiţii, nicolaiţii etc. După acest expozeu necesar, în Cartea a II-a Irineu reia în detaliu elementele esenţiale ale doctrinelor eretice, în special a celei valentiniene, polemizând direct şi respingând punct cu punct poziţia adversarilor. Cartea a III-a este un exerciţiu de justificare a doctrinei ortodoxe, plecând în principal de la autoritatea Evangheliilor şi a textelor apostolului Pavel.
Sfântul Irineu de Lyon urmăreşte, pornind de la interpretarea textelor cu autoritate, demonstrarea unicităţii Dumnezeului revelat în Vechiul şi Noul Testament, natura umană a lui Hristos şi naşterea virginală a Fiului lui Dumnezeu. Pornind de la autoritatea apostolului Pavel, în special de la textul Epistolei către corinteni, Irineu va dezvolta teologia răscumpărării lui Adam prin întruparea lui Hristos. Cartea a IV-a dezvoltă în special profetologia creştină. Scopul acestei Cărţi este de a demonstra unitatea celor două Testamente şi faptul că în Vechiul Testament este anunţat Noul Testament. Cartea a V-a ne prezintă dezbateri doctrinale privitoare în mod special la răstignirea Mântuitorului la moartea sa şi la învierea trupului său.
Un spaţiu destul de larg este acordat de Irineu interpretării sintagmei paulinice „carnea şi sângele nu pot să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu” (1 Cor. 15, 50). Este sintagma pe care valentinienii o revendică pentru a dezvolta doctrina învierii diferită de cea adoptată de creştinismul ortodox. Tratatul despre înviere este martorul cel mai elocvent al acestui tip de interpretare, cu origini de asemenea în gândirea teologică a apostolului Pavel.
[1] Sfântul Irineu de Lugdunum, Demonstrația propovăduirii apostolice, p. 38.
Pr. Emil Şearpe