„Să aveți dragoste unul către altul, să vă iubiți unul pe altul precum eu v-am iubit….” (Ioan 13, 34-35).
Aplicând acest îndemn, nu facem altceva decât să lăsăm să se manifeste viața lui Hristos în fiecare dintre noi. Porunca: „să iubești pe aproapele ca pe tine însuți”, o imprimă Iisus în toate Evangheliile ramase în urma Sa, (Matei 9, 19; 22; 39; Marcu 12, 31; Luca 10, 27).
La întrebarea: „Ce este omul? Psalmistul răspunde: „omul e puțin mai mic decât îngerii, cu slava și cu cinste încununat” (8, 4).
Dar omul nu trăiește în izolare ci se încadrează în dragostea de viaţă a celorlalți. ” Nu e bine sa fie omul singur…, mai fericiți sunt doi laolaltă… dacă unul cade îl ajută celalalt, dar vai de cel singur” (Eclesiastul 4,9).În lumina acestui adevăr semenul e un frate care trebuie iubit.
Când Eclesisastul a spus aceste vorbe fără îndoială a rostit un mare adevăr. Viaţa în comun este tot aşa de veche ca însuși neamul omenesc. Nici o altă înjghebare socială nu asociază iubirea ca principiu și esență, cum o face familia.
Problema familiei este o problemă esențială. Familia este lucru mare și sfânt. Numai iubirea stabilește un raport loial între membrii familiei și între părinți și copii. Copiii sunt o binecuvântare și o podoabă a casei, dar nu natura ci iubirea face pe părinți. Nu nașterea de copii face pe cineva mamă, ci creșterea lor în virtute. La rândul lor copiii înțelepți înveselesc inima tatălui (Proverbe 10,1), și nu lapădă îndrumările mamei lor (Proverbe 1, 8).
„La fel, părinții aceluiași copil pot spune: „ești trup din trupul nostru şi sânge din sângele nostru”. Părnţii care primesc acest prunc se bucură de o îndoită împărtășire: împărtășire cu sfințenia lui Iisus şi împărtăşire cu iubirea creatoare a celuilalt soţ.”1
Iubirea este Dumnezeu. „Dumnezeu este iubire” (1 In 4, 16). Crearea omului „bărbat” și „femeie” după „chipul și asemănarea Sa” (Fc 1, 27), așează omul în starea de „coroană a creației” (Ps 8, 5) fiind expresia iubirii lui Dumnezeu, iar familia este instituită de Dumnezeu înaintea căderii omului în păcatul neascultării.
Potrivit moralei creștine, originea familiei stă în natura sociala a omului și în voința divina, exprimata pozitiv de crearea omului.
„Înainte de a fi o ființă cugetătoare, o fiinţă voitoare, omul este o fiinţă iubitoare. Omul este fiinţa prin care se descoperă, datorită învierii lui Hristos, o nouă rânduială în lume. „Ordo amoris „stabileşte premisele transfigurării cosmice. Raiul este zona spirituală a iubirii, iar acest spaţiu este în continuă extindere. încă în paradisul dintâi, fiinţa şi iubirea s-au arătat a fi realităţi care se întrepătrund şi se îngemănează.”2
Diac. Petre Bărănguţă