Iubirea în familia creștină (II)
Teologia patristică, definește căsătoria, actul de întemeiere a familiei, ca unirea a doua persoane – bărbat și femeie – într-o singura ființă, o singura substanța, adică unirea într-un trup și un suflet, rămânând totuși două persoane. Iubirea care unește cele două persoane căsătorite, reflectă taina unității divine.
Sfântul Teofil al Antiohiei, afirma că „omul conjugal este chipul Dumnezeului treime și dogma trinitara este Arhetipul divin, icoana comunității conjugale”, iar Sfinții Ioan Gura de Aur și Chiril al Alexandriei, văd în căsătorie o icoana vie a lui Dumnezeu, o teofanie.
„Căsătoria este sfânta”, spune sfântul Chiril al Alexandriei, pentru ca ia parte la împărăție și constituie deja o mica împărăție, cum apare dupa restaurarea ei in Hristos la Sfântul Ioan Gura de Aur care numește familia creștină „ecclesiola”, „mica Biserica” .
Noțiunea de căsătorie, în calitatea ei de Taina, presupune că omul nu este numai o ființă cu funcțiuni fiziologice, psihologice și sociale, ci mai înainte de toate, omul este fiu al împărăției lui Dumnezeu, ceea ce înseamna că viața lui în întregime, pune în discuție valorile veșnice,și chiar pe Dumnezeu.”Căsătoria nu este un contract sau o încercare,ci este confruntarea cu realitatea spiritului…ea este măsura comuna a întâlnirii noastre cu Dumnezeu”.
Biserica Ortodoxă a acordat și acordă o importanță majoră căsătoriei și familiei creștine, deoarece de acestea depind nu numai destinul unei perechi, ci și al comunității umane în general, al unei națiuni și al unei Biserici locale care creşte în orizontul eshatologic al Împărăției lui Dumnezeu. Căsătoria cu roada ei fireasca, familia ,se întemeiază nu numai pe necesitatea interioară de a trai în comunitate, ci și pe comuniunea care există între Dumnezeu și omenirea pe care o iubește. De aceea, Biserica dă prioritate familiei faţă de toate formele de comunitate umană; din punct de vedere teologic şi eclesial, rolul familiei nu poate fi pus niciodată în discuție.
Mărturisind originea dumnezeiască a așezământului căsătoriei, Biserica a recunoscut, de fapt demnitatea acordată de Dumnezeu căsătoriei, pe temelia căreia se zidește orice familie omeneasca și planul lui Dumnezeu cu privire la căsătorie și familie.
„Pentru cel care iubește, pământul se transformă în rai, pentru că el însuși poartă raiul în el, într-o statornică împărtășire cu Dumnezeu.”3
Așadar, Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și asemănarea Sa (Fac. 1, 26-27); chemându-l la existență prin iubire el l-a chemat în același timp la iubire. Căci Dumnezeu este iubire (1 In. 4, 8) și El este în El însuși taina iubirii și a comuniunii personale a iubirii. Creând pe om după chipul Său, Dumnezeu l-a adus la existență ca ființă personală în dualitatea neuniforma, ci complementară de bărbat și femeie: “Şi a făcut Dumnezeu pe om, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut pe el, bărbat și femeie i-a făcut pe ei” (Fac. 1, 27). Dar “vorbind de doi ,Dumnezeu vorbește de unul singur”, notează Sf. Ioan Gura de Aur.
Creând pe om în această dualitate personală și complementară, Dumnezeu a înscris în el vocația și deci capacitatea și responsabilitatea corespunzătoare pentru iubire și comuniune. Iubirea și comuniunea sunt așadar vocația fundamentală și înnăscuta oricărei ființe umane.
Comuniunea intre Dumnezeu și oameni își găsește împlinirea definitivă în Iisus Hristos, darul suprem al iubirii lui Dumnezeu către noi. Cuvântul lui Dumnezeu, asumând natura noastră umana, revelează adevărul originar al căsătoriei (Fac. 2, 24; Mt. 19, 5), iar prin participarea la nunta din Cana Galileii, Iisus Hristos binecuvântează căsătoria luând-o sub protecția sa.
- Preot Prof. Ilie Moldovan,”În Hristos și în Biserică”Adevărul şi frumusețea căsătoriei / Teologia iubirii I,Alba Iulia,1996,p.38
Eliberând omul din egoismul său, El întărește legătura căsătoriei dintre bărbat și femeie și o înalță din ordinea naturii în ordinea harului, făcându-l pe om capabil sa se realizeze in întregime după voia lui Dumnezeu.
Prin jertfa și Învierea Sa, Hristos se dăruiește ca Mântuitor al omenirii pe care și-o unește ca trup al Său în Biserică, mireasa Sa (F.A. 20, 28; Ef. 5, 23-27). În jertfa și Învierea Domnului se manifesta în întregime planul pe care Dumnezeu l-a imprimat căsătoriei de la creație, acela de a fi în Hristos o icoană concretă a legăturii dintre Hristos și Biserică (Ef. 5,
23-32), deci o Taină, iar familia ce rodește din ea să fie o imagine miniaturală Bisericii. Aşa se explica faptul ca de câteva ori în Noul Testament, familia creștină este denumita cu termenul de “biserică” (Rom. 16,5; I Cor. 16, 19).
Prin crucea și Învierea lui Hristos și harul Său izvorât din acestea, familia creștină și Biserica sunt legate indisolubil și se susțin reciproc. Harul lui Hristos le dă o inima nouă și-i face pe bărbat și pe femeie capabili să se iubească aşa cum Hristos ne-a iubit pe noi. Prin credință și prin har,dragostea conjugală este transfigurată și devine filantropia conjugală. Aceasta este modul propriu şi specific în care soții, participând la filantropia lui Hristos se dăruiesc ei înșiși pe crucea familiei și sunt chemați la viata.
Conform planului lui Dumnezeu, căsătoria este fundamentul acestei comuniuni mai largi care este familia, pentru ca instituția însăși a căsătoriei și iubirea conjugală sunt ordonate spre procrearea şi educarea copiilor în care ele își găsesc încoronarea.
În realitatea sa cea mai profunda, iubirea , antrenând soții în cunoașterea reciproca, făcându-i sa fie “un singur trup” (Fac. 2, 24), îi face capabili de dăruirea cea mai mare posibilă prin care ei devin colaboratori ai lui Dumnezeu pentru a da viață unei alte persoane umane.
Diac. Petre Bărănguţă