Familia bazată pe căsătorie este cea mai veche instituţie socială, fiind întemeiată de Dumnezeu în rai (Fac. 2, 18). Ea a fost ridicată de Mântuitorul la rangul de Taină, prin care se împărtăşeşte, prin preot, harul Sfântului Duh, care sfinţeşte şi înalţă legătura naturală a căsătoriei la demnitatea reprezentării unirii duhovniceşti dintre Hristos şi Biserică. Fără a dispreţui trebuinţa unirii trupeşti între bărbat şi fenieie^ffiserica socoteşte că această relaţie trupească numai în Căsătorie devine un mijloc de promovare a unirii sufleteşti. Numai Taina Căsătoriei transfigurează şi spiritualizează unirea trupească. Pe lângă transfigurarea unirii trupeşti. Căsătoria are şi rol de a da naştere la prunci. Naşterea şi creşterea de prunci este un important mijloc care ajută pe cei doi soţi să înainteze spre o unire sufletească tot mai desăvârşită. Responsabilitatea asumată pentru creşterea pruncilor face ca actele de unire trupească să se îmbibe de un element spiritual şi mai accentuat.

Biserica ne învaţă să ne îngrijim de sănătatea trupului, pentru a-1 folosi în slujba lui Dumnezeu şi a aproapelui. De aceea, ea este de acord cu tratamentul medical al infertilităţii în vederea naşterii de prunci. In ultimul timp, în cazurile în care tratamentul medical al infertilităţii nu este eficient, se apelează, tot mai frecvent, la reproducerea artificială, care se substituie actului natural procreativ, „se opune reproducerii naturale şi bulversează concepţiile clasice privind filiaţia dintre părinţi şi copii”. (Gheorghe Scripcaru, Medicina legală, Bucureşti, 1993, p. 350) „Progresul” biologiei şi al medicinei a facilitat posibilitatea dislocării omului în primele sale zile de existenţă din contextul său natural. Omul, prin tehnica sa, vrea să devină stăpânul absolut al vieţii şi e indiferent la preţul pe care trebuie să-1 plătească. încet, încet, el pierde orice punct de referinţă, se rătăceşte şi se orientează spre „nicăieri”. Embrionii congelaţi sunt simbolul acestei realităţi. Torturarea acestor fiinţe mici, simboluri în Hristos ale victoriei vieţii asupra morţii, e indiciul că omul păcătuieşte, îl neagă pe Dumnezeu şi încearcă să mănânce din „pomul vieţii”.

De obicei, recursul la noile tehnici de fecundare artificială are loc când cuplurile căsătorite nu reuşesc să aibă copii după o perioadă adecvată de tentative, sau când fecundarea artificială reprezintă unicul tratament posibil, o alternativă, pentru cuplul recunoscut steril. „Actorii” acestor tehnici artificiale de procreare sunt: biologul, care face cercetarea în domeniu, medicul, care asistă procrearea, „agentul procreant”, în general doi soţi (se poate opera chiar o substituţie de persoană: fecundaţie sau însămânţare artificială eteroloagă), în fine, acel „tainic actor” care este embrionul, legislatorul şi, de ce nu, chiar şi societatea.

Diac. Petre Bărănguţă

Acest articol a fost publicat în data de luni, 18 octombrie 2021, la 22:55 în categoriile Teologie si Viata. Poți urmări orice răspunsuri la acest articol prin RSS 2.0 feed. Atât comentariile, cât și acțiunea de ping la acest articol sunt dezactivate.