În cadrul tehnicii fecundării in vitro trebuie să discutăm si problema „mamelor substitutive” (a „mamelor de împrumut”). Acele femei care, din cauza unor malformaţii ale uterului sau a extirpării acestuia datorită unei patologii precedente, nu pot să poarte sarcina, au nevoie de pântecele altor femei care pot purta sarcina la termen. Din punct de vedere genetic copilul va fi al cuplului, mama purtătoare făcând doar o demonstraţie de solidaritate, un „gest umanitar”, fără pretenţia unei recompense din punct de vedere economic, astfel ca mama genetică şi cea purtătoare să aibă acelaşi rang şi demnitate.Însă datele indică că „mamele substitutive” sunt adesea „utere închiriate” cu preţuri care oscilează în funcţie de caz. Au existat cazuri în care „mamele substitutive” au refuzat să cedeze „mamelor genetice” copilul pe care l-au purtat în pântece timp de nouă luni şi au existat „mame genetice” care s-au dovedit în momentul naşterii incapabile de a accepta fiul dorit cu atâta ardoare. Nu trebuie să uităm nici situaţiile în care s-au născut copii cu grave malformaţii, aceştia fiind refuzaţi atât de o parte cât şi de alta. Pentru a evita astfel de situaţii grave se studiază şi se fac teste asupra posibilităţii utilizării uterelor de cimpanzei: experimente ce au drept ţintă finală crearea uterului artificial. Edwards, de exemplu, a cerut autorizaţia de a transplanta embrioni umani într-o femelă de porc sau de iepure.
Dat fiind faptul că tehnica FIVET este alcătuită dintr-o succesiune de etape şi proceduri complicate, costul ei este foarte ridicat. Acesta este unul dintre motivele pentru care se transferă simultan, în uter, un număr de până la patru embrioni, conservându-se în acelaşi timp, prin congelare, un alt număr de rezervă. Se evită astfel, în cazurile de insucces repetarea laparoscopiei pentru recoltarea ovulelor şi riscurile corelate anesteziei.Crioconservarea embrionilor comportă întreruperea maturării embrionale si poate fi utilizată în programele de donare evitându-se riguroasele şi extrem de greu realizabile sincronizări între „donatoare” şi „primitoare” în situaţia donării de ovule. Congelarea embrionilor a generat în mod automat existenta „băncilor de embrioni umani”; gravitatea problemelor de natură morală ridicate de existenţa acestora este lesne de înţeles. Este de ajuns să privim această realitate doar din perspectiva juridică pentru a realiza dimensiunea monstruozităţii ei: soarta embrionilor este decisă sau rămâne nedecisă în funcţie de acordul sau dezacordul unuia dintre soţi,soarta lor trebuie să fie decisă prin testament în cazul morţii unuia, dintre soţi: când nu se mai doreşte transferarea lor in uter sau,când aceasta nu mai este realizabilă, au părinţii dreptul să decidă moartea lor sau donarea unui cuplu steril!? Producerea mai multor embrioni are următoarele grave consecinţe practice: un număr ridicat de embrioni netransferaţi; un număr ridicat de avorturi, înainte de transfer; un număr mare de avorturi provocate după transfer; un mare număr de avorturi datorat procedurilor de decongelare (astăzi posibilitatea de a readuce la viaţă embrionii congelaţi oscilează între 60 si 75%); un număr mare de embrioni congelaţi existenţi astăzi în băncile de embrioni din lume şi care au o soartă incertă; posibilitatea de a dispune de „embrioni supranumerari” şi de a-i conserva prin congelare a deschis porţile folosirii embrionilor în experimente, în industrie (în special pentru realizarea anumitor produse cosmetice) şi în anumite practici clinice. Iată ce declara deputatul Geyselings în parlamentul belgian la data de 23 ianuarie 1986: „cu toţii o ştim: femei însărcinate care nu-şi doresc copiii sunt plătite pentru a prelungi sarcina până în a şasea, dacă nu a şaptea lună, pentru a putea oferi cercetării ştiinţifice şi industriei de cosmetice un făt cât mai bine dezvoltat cu putinţă. Comerţul internaţional este un dat de fapt”.
Diac. Petre Bărănguţă