în ce priveşte semnificaţia procreaţiei, aceasta trebuie recunoscută în însăşi dimensiunea unui act teandric. Părintele Profesor Dr. Ilie Moldovan spune că „în actul iubirii se întâlneşte taina căsătoriei cu taina naşterii de prunci” care este taină a „iubirii divin-umane creatoare. Căsătoria creştină află, de asemenea, în comuniunea treimică un indiciu de supremă însemnătate privind menirea ei de a împreuna iubirea şi viaţa, dragostea de soţi şi naşterea de prunci… Astfel, pentru revărsarea Sa liberă, Treimea creează în afară de sine şi alte persoane, în stare să devină subiecte ale iubirii divine veşnice… Ipostasele noi aduse de Dumnezeu în existenţă aparţin modului în care Dumnezeu leagă iubirea de viaţă printr-un act creator şi care se realizează printr-un salt în afară de desfăşurarea firească a comuniunii treimice… Iubirea este de acum împreunată cu viaţa prin legătura unui «nod divin»”. (Pr: Prof. Dr. Ilie Moldovan, în Hristos şi în Biserica; Iubirea Taina Căsătoriei. Teologia iubirii I, Alba-Iulia, 1996, p. 27-31)

Din această perspectivă FIVET apare ca şi o tehnică sacrilegiuitoare ce rupe „nodul divin” al legăturii iubirii cu viaţa. Operează o răsturnare nefirească a valorii unui dat ontologic existenţial :viaţa îşi trage originea din iubirea creatoare dumnezeiască şi nu în condiţia unui acord sau a unui consens între soti.

Procreatia, din perspectiva FIVET „, nu se  mai întemeiază pe sensul divin al unui act şi anume pe sensul dăruirii” personale, ci pe un simplu act de voinţă sau pe „dorinţa de a avea copilul meu cu orice preţ”. Procreaţia ca şi act de voinţă sau de dorinţă chiar şi atunci când acestea se fundamentează pe satisfacerea unui nobil sentiment patern, sfărâmă condiţia sa de act personal. Procreaţia nu poate să fie obiectul unui joc între intelect, voinţă şi satisfacerea unor nevoi fizice, psihologice sau spirituale. „Originea vieţii este în iubire”; odată dislocată din acest context, ea va fi cu siguranţă profanată şi va deveni victima neglijenţelor de orice fel.

Spre sfârşitul articolului său „Life in the Body”, Clement încearcă să justifice FIVET din perspectiva aspectului său curativ şi face aluzie la posibilele reminiscenţe ale mentalităţii iudaice din creştinism ce ar putea provoca reacţii contrare: „după evenimentul Mesia şi după timpii mesianici, sterilitatea nu poate fi privită ca un blestem”. Nimic mai adevărat decât această afirmaţie a autorului, însă această practică nu are nimic de a face cu aspectul curativ al sterilităţii. Nu reprezintă un tratament al sterilităţii, femeia va rămâne sterilă; FIVET reprezintă, aşa cum am mai spus, o alternativă a actului procreativ, un înlocuitor al lui, iar păcatul ei primar nu este acela al artificialităţii ci, aşa cum vom vedea mai departe, tentativa de a-şi  asuma originea vieţii şi de a judeca valoarea ei. Din punct de vedere ortodox nu putem purta acest discurs într-un cadru pur tehnic.

Prin tehnica reproducerii medical asistate se bulversează reproducerea biologică şi putem asista, datorită păstrării anonimatului donatorului, la implantarea ovulului de la mamă la fiică, ce devine astfel soră cu propriul ei copil, sau putem asista la incest dacă o femeie primeşte sperma tatălui sau fratelui, sau se realizează fecundări cu sperma congelată a unui subiect care a decedat, realizându-se astfel saltul generaţiilor, când un copil poate fi fiul bunicului său. Trebuie, de asemenea, să ne gândim la consecinţele etico-sociale a tehnicilor de fecundare artificială. Având încă alura unor proceduri experimentale, copilul va avea trei mame (genetică, uterină şi socială) şi doi taţi (biologic şi social). De aceea, multe ţări din vestul Europei (Anglia, Franţa etc.) socotesc fertilizarea in vitroo violare a legilor naturale.

Deşi în însământarea artificială cu lichid seminal de la sot este păstrată filiaţia, trebuie remarcat faptul că lipseşte, totuşi, legătura completă, trupească şi sufletească a soţilor, lipseşte comuniunea conjugală şi iubirea în momentul zămislirii. Prin reproducerea artificială se disociază procreaţia de sexualitate care aduce disociaţia filiaţiei biologice de cea afectivă. In însământarea artificială cu lichid seminal de la donator se ivesc probleme legate de drepturile copilului care se va naşte, mai ales în cazurile femeilor singure sau a femeilor lesbiene, deci, cu un comportament sexual deviat.În acest fel copilul este chiar de la început dezavantajat prin lipsa tatălui sau, mai grav, prin existenţa relaţiilor familiale deviate. De aceea, însământarea cu spermă de la un donator este socotită de unii delict de adulter, fals intelectual în actele de naştere sau violare a prevederilor adopţiei.

Viaţa omului este un dar de la Dumnezeu şi nu un produs fabricat, iar cadrul tradiţional pentru perpetuarea vieţii este familia. După învăţătura Bisericii noastre, noile persoane umane se nasc din alte persoane umane prin puterea lui Dumnezeu, Care intervine în viaţa cuplului familial şi are un rol în aducerea la existenţă a fiecărui nou subiect uman, care poartă chipul Creatorului. Revenind la FIVET, autorii care au acceptat această practică, fie au dezapreciat viaţa în primele faze ale desfăşurării ei şi au desconsiderat actul conjugal ridicându-l la o simplă manifestare a biologicului, fie au aplicat în mod eronat unele principii morale ortodoxe.

Diac. Petre Bărănduţă

Acest articol a fost publicat în data de luni, 18 octombrie 2021, la 23:03 în categoriile Teologie si Viata. Poți urmări orice răspunsuri la acest articol prin RSS 2.0 feed. Atât comentariile, cât și acțiunea de ping la acest articol sunt dezactivate.