Starea primordială, căderea primilor oameni în păcat, urmările acesteia și eliberarea din robia lui sunt fundamentale în planul mântirii. Omul, creat după chipul lui Dumnezeu , fiind în Rai, aproape de Dumnezeu, contempla pe Dumnezeu, fiind într-o bucurie şi o desfătare nematerială şi cerească. Primise de la Dumnezeu o fire bună şi fusese înzestrat cu toate darurile spirituale şi materiale necesare ajungerii la menirea sa. Starea originală a omului a fost o stare de perfecțiune și fericire, iar demnitatea deosebită a omului constă în faptul că a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.
La începutul Facerii este, de asemenea și descrisă creația lumii vegetale: „Și a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi plăcuți la vedere și cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul Raiului era pomul vieții și pomul cunoașterii binelui și răului”. Divinității îi aparține cunoașterea, însă omul, din lipsă de discernământ încalcă interdicția divină.
Dumnezeu a dat o poruncă de a nu gusta din pomul cunoștinței binelui și răului pentru a-i feri pe protopărinți de întrebuințarea primejdioasa și prematură a acestuia până la maturitatea în urma nevoinței spre desăvârșire. Îndrumarea diavolului de a nu da ascultare acestei porunci i-a abătut pe protopărinți de la calea desăvârșirii, ca într-un final să nu atingă nemurirea și îndumnezeirea. Prin păcat, moartea a intrat în lume și și-a impus autoritatea, Dumnezeu îngăduind descompunerea omului pentru a-i da omului, prin vederea morții, șansa de a se pocăi și pentru a-l încerca prin intermediul ispitelor.
Deși, menirea omului era aceea de a-L iubi fără vreun interes personal pe Dumnezeu și aproapele său, fiind atras în păcat de duhurile viclene și, de asemenea, cu consimțământul său și-a preschimbat iubirea dezinteresată într-una interesată, sub imperiul fricii, devenind, într-un final, egoist și individualist. Absența desăvârșirii morale prin lipsa părtășiei iubirii dezinteresate cu Dumnezeu și cu aproapele reprezintă pierderea adevăratei nemuriri a sufletului și prin urmare, stricăciunea și moartea trupului.
Astfel, acesta cunoaște o nouă condiție, total opusă de cea anterioară, și anume: este vulnerabil, gol, sortit suferinței și morții. Este alungat din Rai, luat de lângă pomul vieții, care este copacul nemuririi. Legătura cu veșnicia v-a fi restabilită odată cu venirea Fiului în lume, a Mântuitorului Nostru Iisus Hristos, pentru a elibera omul de păcat.
Caracteristica comună a Sfintei Scripturi, Bisericii Ortodoxe, dar și a tuturor Părinților tradiției ortodoxe, fiind un temei de bază al practicii liturgice este reprezentată de mântuirea omului prin lucrarea de viață făcătoare a Sfântului Duh. Această caracteristică reprezintă semnificația conceptului „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” ( Fc. 1, 26).
Pr. Bogdan Samfira