Concepția conform căreia, „Chipul și asemănarea lui Dumnezeu˃˃ este Duhul Sfânt”[1] reprezintă pentru Tațian, primul care face uz de termenul acesta după Sfânta Scriptură, premisa de la care pornește dihotomia celor dintâi oameni, „sufletul și Duhul lui Dumnezeu”. „˂˂La cei dintâi oameni a existat fiecare în parte dintre cele două, ca prin unul să fie materialnici, iar prin celălalt, deasupra materiei”. [2]
„Omul a fost creat din suflet nematerial, rațional și din corp material”, aceasta arată cele două părți esențiale, dar totuși diferite, puse laolaltă. Corpul luat din pământ reprezintă elementul pământesc, principiul comun care îl leagă de celelalte creaturi pământești. Sufletul este creat de Dumnezeu, nu este format, asemenea corpului, dintr-o materie.
“Aşa cum trupul nu începe să se formeze de la sine sau printr-un proces anterior, ci are de la început în sine sufletul, ca factor deosebit de natura lui, tot aşa nici sufletul nu exista înainte de a începe să se formeze trupul său” [3]
Această împărțire îl făcea pe om „părtaș nemuririi lui Dumnezeu”, tocmai această nemurire dumnezeiască îi atribuia omului „chipul lui Dumnezeu”. Despărțirea „de Însuși Duhul Cel mai Puternic” îl vor face pe om să devină muritor, să piardă nu doar nemurirea, dar și chipul și asemănarea lui Dumnezeu. „Sufletul este creat de Dumnezeu, nu emanat din El. Prin suflet, omul stă în legătură cu Dumnezeu și cu lumea spirituală.”[4]
Nevoința omului spre desăvârșire reprezintă lucrarea dătătoare de nemurire a Sfântului Duh. Lipsa asemănării lui Dumnezeu, nu îl diferențiază pe om de trupul animalelor decât prin vorbirea articulată, modurile de viață a celor două ființe sunt asemănătoare. Cei dintâi oameni au fost înzestrați cu Duhul Sfânt pentru a ajunge „deasupra materiei” și ajungând într-un final la Dumnezeu Însuși.
„ În acest scop dintru început Duhul Sfânt S-a făcut dimpreună sălășluitor sufletului; iar Duhul, pentru că [sufletul] n-a vrut să-L urmeze, l-a părăsit și omul se face muritor”.[5]
Firea omului a fost creată liberă nedesăvârșită, dar fără lipsuri spre a ajunge la desăvârșire și nemurire. Deși a pierdut conlucrarea cu Duhul Sfânt și nemurirea, prin urmare chipul și asemănarea lui Dumnezeu, omul și-a păstrat liberul arbitru, voința, motivația și capacitatea rațională. Se poate afirma că chipul dumnezeiesc, care reprezintă imperfectibilitatea omului este chiar sufletul rațional și libera voință, iar asemănarea este atribuită desăvârșirii morale ale omului. Se afirmă, de asemenea, că:
„Omul într-adevăr rațional și prin aceasta asemenea (similis) lui Dumnezeu, odată ajuns liber în judecata sa și cu capacitatea de a se autodetermina, este el însuși pricina în urma căreia uneori devine grâu, iar alteori paie (…), deși creat rațional, și-a pierdut adevărata raționalitate”.[6]
Astfel, voința liberă a fost atribuită omului încă de la crearea sa, nu a fost dobândit-o în timp și a avut ca scop îndreptarea spre ceea ce mintea, gândirea și simțirea sa îi indică ca fiind demne sau nedemne de urmat si utilizat. Crearea omului de către Dumnezeu „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” (Fc 1, 26) a atribuit acestuia și puterea și porunca de a se înmulți și stăpâni pământului:
[1] Pr. Prof. Ioannis Romanidis, Păcatul strămoșesc, Sophia/Metafraze, București, 2017, p.219.
[2] Pr. Prof. I. Romanidis, Păcatul strămoșesc, p. 219.
[3] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Ed. Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, 1996, p. 259
[4] Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgran, Teologia dogmatică, Ed. Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991, p.162.
[5] Pr. Prof. I. Romanidis, Păcatul strămoșesc, p. 220.
[6] Pr. Prof. I. ROMANIDIS, Păcatul strămoșesc, p. 223.
Pr. Bogdan Samfira