Ce înseamnă chip și asemănare? (1)
După cum am arătat până aici, ,,chipul lui Dumnezeu în om” constă în structura antologică făcută să tindă spre comuniune supremă, cea a Persoanelor divine cu persoanele umane. Asemănarea constă în activitatea acestei structuri.
Chipul lui Dumnezeu nu se raportează, desigur, la partea trupească a omului, cum susțineau ereticii audienți, pentru că Dumnezeu nu are trup. Dacă unii dintre sfinții părinți mai vechi, ca Justin Martirul și Irineu, în luptă cu gnosticismul, numeau trupul chip al lui Dumnezeu, ei nu înțelegeau prin aceasta că chipul lui Dumnezeu ar fi propriu trupului, ci că și trupul participă oarecum la acest chip, prin unirea lui cu sufletul, prin forma, poziția și funcțiunea lui de a exprima puterea și măreția sufletului.
În acest sens, omul întreg are chipul lui Dumnezeu, cum rezultă și din cuvintele Sfintei Scripturi, după care, înainte de a fi format trupul omului, Dumnezeu a zis: ,,Să facem pe om după chipul și asemănarea Noastră’’[1].
Dumnezeu fiind spirit absolut, adică pur, fără îndoială că chipul lui Dumnezeu în om se referă în primul rând la partea spirituală a omului, anume la rațiunea, voința și sentimentul omului, întru-cât toate acestea tind spre Dumnezeu, ca spre adevărul, binele și fericirea absolută[2].
Chipul lui Dumnezeu în om este, deci, sufletul acestuia în tensiune lui spre Dumnezeu. Concepția aceasta o întâlnim la toți părinții Bisericii. Văzut ca tensiune după Dumnezeu, chipul lui Dumnezeu se păstrează și în omul căzut, căci și în acesta au rămas urme din tensiunea și dorința după Dumnezeu și din înclinația spre bine, cum vom vedea ceva mai departe[3].
Unii dintre părinții și scriitorii bisericești, ca Sfântul Ioan Gură de Aur și Teodore, înțeleg chipul lui Dumnezeu în om ca putere de stăpânire asupra naturii și vietăților. Dar stăpânirea asupra naturii nu este decât consecința și manifestarea chipului dumnezeiesc, prin care omul se ridică deasupra tuturor făpturilor pământești. Acest lucru îl exprimă Sfânta Scriptură însăși, când adaugă cuvintelor despre chip și asemănare stăpânirea omului peste întreaga natură[4].
Părinții fac deosebire între chip și asemănare, după care s-a creat omul, deși Sfânta Scriptură pare a le folosi uneori ca sinonime: la Fac.1, 26 se vorbește despre chip și asemănare, la Fac. 1,27; 5, 1 și 9, 6, despre chip; la Iacov 3, 9, despre asemănare. Chipul dumnezeiesc din om se referă la natura intelectuală și morală a omului, la rațiune și libertate, în înclinația lor spre Dumnezeu, iar asemănarea lui Dumnezeu este scopul către care tinde omul în dezvoltarea și desăvârșirea sa morală.
Asemănarea cu Dumnezeu putea fi atinsă numai prin statornicirea în bine cu ajutorul harului dumnezeiesc, fiind, deci, rezultatul conlucrării omului cu Dumnezeu care îi împărtășește harul Său. Punctul de plecare al asemănării cu Dumnezeu îl constituie chipul lui Dumnezeu, rațiunea, sentimentul și libertatea omului, cu înclinația lor ființară spre adevăr, frumos și bine[5].
[1] Fac. 1: 26.
[2] V. V. ZENKOVSKY, ⹂Încă depre problema antropologiei creștineˮ, în Biserica Ortodoxă Română, An LIII( 1935), nr. 9- 10, p. 444.
[3] IBIDEM, p. 445.
[4] Fac. 1: 28.
[5] Pr. Prof. Dr. DUMITRU RADU, op. Cit., p. 205.
Pr. Bogdan Samfira