Omul  a  fost  făcut  pentru  comuniunea  și  unirea  lui  tot  mai  deplină  și  maximă  cu Dumnezeu,  pentru imprimarea lui de plinătatea lui Dumnezeu, fără contopirea cu El. Aceasta constituie îndumnezeirea omului. În vederea acesteia este dat omului chipul lui Dumnezeu, ca aspirație ființară spre Modelul său absolut. 

În chip este implicată ca o poruncă dumnezeiască tensiunea omului după îndumnezeire. ,,Omul este o făptură  care a primit poruncă să devină dumnezeu’’, spun Sfântul Grigorie Teologul și Sfântul Vasile cel Mare. Chipul lui Dumnezeu îl arată   pe   om   ca   fiind   destinat   îndumnezeirii,   întrucât   el,   chipul,   ,,presupune   prezenta indestructibilă  a  harului  inerent  naturii  umane  implicat  în  însuși  actul  creației’’[1]

Asemănarea nu este numai starea finală a îndumnezeirii omului, ci întreg drumul de dezvoltare a chipului, prin voința omului stimulată și ajutată de harul lui Dumnezeu. Toți părinții Bisericii, de la început până  la  Sfântul Grigorie Palamas, au accentuat faptul că ,,chipul’’ se dezvoltă în asemănare, îndeosebi prin virtuți  care  sunt lucrarea voinței ajutată de har, pe linia binelui moral[2].

Omul este expresia cea mai sublimă a activității creatoare a lui Dumnezeu. Adam și Eva, bărbat  și  femeie,  sunt  creați  după  ,,chipul  și  asemănarea  lui  Dumnezeu’’[3]. Dumnezeu este izvorul și  destinul vieții umane create. ,,Chipul’’ Său se realizează în ființele umane nu atât prin atribute particulare  (iubire, rațiune), cât prin calitatea personală distinctivă care le plasează deasupra altor ființe corporale. ,,Chipul lui Dumnezeu în om’’ este identificat de către mulți dintre teologii ortodocși greci contemporani (Cănăraș, Zizioulas, Nissiotis, Nellas) cu ,,personalitatea’’ umană: posibilitatea – ca dar divin – pe care o are omul de a intra în relație cu Dumnezeu, cu sine și cu alţii, exersată în libertate și iubire. Deci, noi suntem cu adevărat ,,persoane’’  doar  în  măsura  în  care  oglindim  personalitatea  esențială  a  lui  Dumnezeu, caracterizată printr-o reciprocitate totală a iubirii împărtășite între Tatăl, Fiul și Sfântul Duh.

Dacă într-adevăr suntem obligați, așa cum afirmă Cănăraș, să ne confruntăm înainte de toate  cu  ,,aventura  existențială  a  libertății  noastre’’,  aceasta  se  întâmplă  întrucât  căderea (individuală și colectivă) ne pune într-o continuă situație de ,,a alege’’. Decizia noastră liberă de a ne răzvrăti împotriva voinței divine ne-a alungat din Paradis. Cedând ispitei, ne-am înstrăinat de Dumnezeu și am trădat vocația noastră esențială.

În  Hristos avem posibilitatea progresării ,,din slavă în slavă’’[4]  spre acea comuniune deplină și perfectă cu Viața divină care  ne  oferă  temelia  indispensabilă  pentru  umanitatea  sau  personalitatea  autentică.  Totuși, nevoia constantă de a alege lumina și adevărul în locul întunericului și minciunii ne angajează într-o permanentă luptă lăuntrică împotriva  ispitei demonice și a tendințelor noastre de auto – idolatrizare. Adevăratul ascetism este esențial pentru creșterea noastră spre mântuire.

Aceasta înseamnă că inițiativa lui Dumnezeu trebuie dublată de ,,răspunsul’’ omenesc, de exercițiul voinței umane – prin pocăință, rugăciune și fapte ale iubirii – care ne ajută, ca purtători ai chipului  divin,  să  progresăm  printr-un  proces  de purificare  și sfințire  interioară,  până  la atingerea ,,asemănării’’ divine.

[1] PAUL EVDOKIMOV, Varstele vietii spiritual, Ed. Humanitas, București, 2010, p. 22.

[2] Ibidem, p. 21.

[3] Facere  1:  26.

[4] II Corinteni 3: 18.

Pr. Bogdan Samfira

Acest articol a fost publicat în data de miercuri, 3 noiembrie 2021, la 21:24 în categoriile Teologie si Viata. Poți urmări orice răspunsuri la acest articol prin RSS 2.0 feed. Atât comentariile, cât și acțiunea de ping la acest articol sunt dezactivate.