Omul a fost făcut pentru comuniunea și unirea lui tot mai deplină și maximă cu Dumnezeu, pentru imprimarea lui de plinătatea lui Dumnezeu, fără contopirea cu El. Aceasta constituie îndumnezeirea omului. În vederea acesteia este dat omului chipul lui Dumnezeu, ca aspirație ființară spre Modelul său absolut.
În chip este implicată ca o poruncă dumnezeiască tensiunea omului după îndumnezeire. ,,Omul este o făptură care a primit poruncă să devină dumnezeu’’, spun Sfântul Grigorie Teologul și Sfântul Vasile cel Mare. Chipul lui Dumnezeu îl arată pe om ca fiind destinat îndumnezeirii, întrucât el, chipul, ,,presupune prezenta indestructibilă a harului inerent naturii umane implicat în însuși actul creației’’[1]
Asemănarea nu este numai starea finală a îndumnezeirii omului, ci întreg drumul de dezvoltare a chipului, prin voința omului stimulată și ajutată de harul lui Dumnezeu. Toți părinții Bisericii, de la început până la Sfântul Grigorie Palamas, au accentuat faptul că ,,chipul’’ se dezvoltă în asemănare, îndeosebi prin virtuți care sunt lucrarea voinței ajutată de har, pe linia binelui moral[2].
Omul este expresia cea mai sublimă a activității creatoare a lui Dumnezeu. Adam și Eva, bărbat și femeie, sunt creați după ,,chipul și asemănarea lui Dumnezeu’’[3]. Dumnezeu este izvorul și destinul vieții umane create. ,,Chipul’’ Său se realizează în ființele umane nu atât prin atribute particulare (iubire, rațiune), cât prin calitatea personală distinctivă care le plasează deasupra altor ființe corporale. ,,Chipul lui Dumnezeu în om’’ este identificat de către mulți dintre teologii ortodocși greci contemporani (Cănăraș, Zizioulas, Nissiotis, Nellas) cu ,,personalitatea’’ umană: posibilitatea – ca dar divin – pe care o are omul de a intra în relație cu Dumnezeu, cu sine și cu alţii, exersată în libertate și iubire. Deci, noi suntem cu adevărat ,,persoane’’ doar în măsura în care oglindim personalitatea esențială a lui Dumnezeu, caracterizată printr-o reciprocitate totală a iubirii împărtășite între Tatăl, Fiul și Sfântul Duh.
Dacă într-adevăr suntem obligați, așa cum afirmă Cănăraș, să ne confruntăm înainte de toate cu ,,aventura existențială a libertății noastre’’, aceasta se întâmplă întrucât căderea (individuală și colectivă) ne pune într-o continuă situație de ,,a alege’’. Decizia noastră liberă de a ne răzvrăti împotriva voinței divine ne-a alungat din Paradis. Cedând ispitei, ne-am înstrăinat de Dumnezeu și am trădat vocația noastră esențială.
În Hristos avem posibilitatea progresării ,,din slavă în slavă’’[4] spre acea comuniune deplină și perfectă cu Viața divină care ne oferă temelia indispensabilă pentru umanitatea sau personalitatea autentică. Totuși, nevoia constantă de a alege lumina și adevărul în locul întunericului și minciunii ne angajează într-o permanentă luptă lăuntrică împotriva ispitei demonice și a tendințelor noastre de auto – idolatrizare. Adevăratul ascetism este esențial pentru creșterea noastră spre mântuire.
Aceasta înseamnă că inițiativa lui Dumnezeu trebuie dublată de ,,răspunsul’’ omenesc, de exercițiul voinței umane – prin pocăință, rugăciune și fapte ale iubirii – care ne ajută, ca purtători ai chipului divin, să progresăm printr-un proces de purificare și sfințire interioară, până la atingerea ,,asemănării’’ divine.
[1] PAUL EVDOKIMOV, Varstele vietii spiritual, Ed. Humanitas, București, 2010, p. 22.
[2] Ibidem, p. 21.
[3] Facere 1: 26.
[4] II Corinteni 3: 18.
Pr. Bogdan Samfira