Antim Ivireanul, între multele daruri cu care a fost înzestrat de Dumnezeu şi pe care le-a cultivat şi desăvârşit prin truda şi perseverenţa sa, se remarcă şi prin calitatea de propovăduitor al cuvântului lui Dumnezeu, întemeiat şi permanent călăuzit de Sfinţii Părinţi, la scrierile cărora avea acces, datorită vremurilor în care a trăit. Iar dragostea pentru neamul nostru, cu care şi-a identificat toate aspiraţiile vieţii sale, a dovedit-o prin slujirea şi lucrarea învăţătorească de propovăduire a Sfintei Evanghelii.
Astfel, în Cuvântul de învăţătură din duminica lăsatului sec de brânză vorbeşte în introducere păstoriţilor săi despre dragostea pe care o are de a-i „ospăta sufleteşte” cu „cuvinte de învăţătură”, cerându-le insistent să fie ascultat, „neuitându-se la neputinţa sa”, ci mai mult la dragostea pe care o are pentru ei, pentru că „deşi ei nu pot să postească, totuşi sfinţii îngeri îi feresc de toate primejdiile, aşa precum diavolii le sunt păzitori celor care nu postesc şi-i îndeamnă la multe păcate”.
La Sfântul Antim, învăţătura despre rugăciune este împletită cu învăţătura despre post, pe care trebuiau să o practice şi păstroriţii lui, după pilda şi învăţătura Sfinţilor Părinţi Ioan Gură de Aur şi Grigorie Teologul.
În Cazania la Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, un veritabil panegiric, sunt cuprinse minunate învăţături care, după propria expresie, „întrec la număr nisipul mării şi stelele cerului”, fiindcă „slăvitele lor fapte covârşesc tot cuvântul şi fac fără graiu toată mintea spre lauda şi cinstirea pomenirii lor” (p. 125).
În Cuvântul de învăţătură şi umilinţă din duminica Floriilor, Sfântul Antim Ivireanul stăruie nu numai asupra evenimentelor Intrării în Ierusalim a Domnului, ci şi asupra învierii lui Lazăr, legând-o de învierea fiicei lui Iair şi a fiului văduvei din Nain. Şi face deosebire între cele trei învieri prin persoanele asupra cărora s-au săvârşit şi starea de păcătoşenie a fiecăreia în parte, raportată la vârsta fiecăreia – o copilă, un tânăr şi un om matur, lucru extrem de important pentru ascultătorii români de toate vârstele.
În Cuvântul de învăţătură din 26 octombrie, în ziua Sfântului şi Marelui Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de mir, făcând reflecţii asupra cutremurului, Sfântul Antim ia ca motto un verset din Sfânta Evanghelie după Matei: „Doamne, miluieşte-ne că pierim” (Matei 8, 25). Acest motto reprezintă tema cuvântării, în care spune cu modestia caracteristică: „Eu, ca un neputincios la vorbă, mă silesc cu tăcerea şi mă întorc cu vorba iară, la începutul cel dintâi: Doamne, miluieşte-ne că pierim” (Matei 8, 25) (p. 224).
Întemeindu-se pe tâlcuitorii Evangheliei, predicatorul spune că „numai rugăciunea ce au făcut-o apostolii cu un glas şi un suflet…” aduce roade (p. 225). În acest caz, vorbeşte despre acea rugăciune pornită din inimile şi sufletele apostolilor aflaţi pe marea învolburată, care a fost cu adevărat ascultată de Domnul.
Concluzionând, că păcatele sunt pricina neascultării şi neîmplinirii rugăciunilor şi cererilor poporului de către Domnul, predicatorul îi îndeamnă pe ascultători şi prin ei pe întreg norodul: „Să cuvine întâi să lăsăm răutatea, jafurile, strâmbătăţile, urâciunea, vrajba, zavistia şi atunci să ne rugăm, pentru că atunci vor afla ascultare urechile lui Dumnezeu” (p. 230). Aici îl citează pe Sfântul Ioan Gură de Aur, care zice: „Când din buze curate iese rugăciunea, atunci (ea) ajunge lor nemomita urechia Stăpânului. Când noi suntem curaţi, atunci ajunge şi rugăciunea noastră în ceruri”.
În Cuvânt de învăţătură în ziua de 8 noiembrie, închinată sfinţilor îngeri, vorbeşte despre cinstea care se cuvine tuturor oamenilor, nu numai celor mari şi bogaţi, dar şi celor mici şi smeriţi, pentru că toţi au la fel pe îngerii păzitori şi care în ceruri pururea văd faţa lui Dumnezeu.
Sfântul Antim Ivireanul se adresează celor mari şi puternici, pentru ca să înţeleagă că ei nu au niciun drept „de a-i obidi” pe cei săraci şi lipsiţi de ajutor, fiindcă, făcând aşa, păcătuiesc grav. Aceşti oropsiţi sunt săracii şi preoţii.
Iar în Cuvântul de învăţătură la Adormirea Maicii Domnului, Sfântul Antim, ca în toate introducerile la panegirice, îşi exprimă nevrednicia în a face cunoscute măreţiile dumnezeieşti, zicând: „După putinţă vom zice ce ne va lumina cea prin rugăciunile ei (Născătoarea), despre lumina cea adevărată Hristos (p. 198). „Că a căutat spre smerenia roabei sale. Că iată de acum mă vor ferici toate neamurile” (Luca I, 48).
Sfântul Antim Ivireanul, inspirându-se din scrierile Sfinţilor Părinţi, îndeosebi din Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Ioan Gură de Aur, îi ia ca pilde pe aceştia, care se adresau ascultătorilor prezenţi în Biserică, îndemnându-i să ducă la casele lor din merindele duhovniceşti primite aici (prin intermediul predicii) şi celor de acasă şi spune: „Şi (acum) când eşim de a Biserică, să nu eşim deşerţi (goi) şi să facem cum face ariciul că, după ce merge la vie, întâi se satură el de struguri şi apoi scutură viţa de cad broboanele (boabele) jos şi se tăvăleşte pre dânsele de se înfig în ghimbii lui şi duce şi puilor săi. Aşa să ducem şi noi, fieştecine, pe la casele noastre, copiilor şi celor ce n-au mers la biserică”.
Despre această imagine artistică-literară şi procedeu oratoric, „nemaipomenit” nici că se mai poate comenta. Să admirăm pe cel care s-a întrecut pe sine prin mintea şi înţelepciunea sa. Amin !
Bibliografie: Antim Ivireanul, Predicii, Ediţie critică (G. Ştrempel), Editura Academiei, 1962.
Pr. Băjău I. Marin Mirel