La început, împărtăşirea tuturor credincioşilor la Liturghie era concepută de Biserică drept scopul Euharistiei. Miracolul împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Mântuitorului, Cel Care a Înviat, se petrece pe Sfântul Altar şi ni se transmite nouă euharistic. Îţi poţi închipui că te afli în ziua de Înviere fără să te împărtăşeşti? În acest sens Sfântul Apostol Pavel ne spune că, „Hristos este Paştele nostru” (I Corinteni 5, 17). Aşadar, se cuvine să luăm aminte că neîmpărtăşindu-ne în Sfintele Sărbători ale Paştilor rămânem departe de a şti ce înseamă Ziua Învierii întrucât nu participăm la „minunea” acestei zile (Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan, Calendarul Viu – Dialoguri Euharistice între generaţii, Ed. „Reîntregirea”, Alba Iulia, 2007 pp. 284-285).
Sfânta Euharistie – Taină a Învierii
Aşa cum jertfa de pe Cruce şi Învierea din morţi au constituit punctual culminant al lucrării răscumpărătoare, tot astfel şi Sfânta Liturghie – care prelungeşte în timp şi în spaţiu prezenţa lui Hristos Cel răstignit şi înviat, este nucleul întregului cult ortodox şi centrul activităţii Lui în Biserică. Germenele cultului rămâne Sfânta Euharistie (Arhim. Lect. Dr. Vasile Miron, Originea, fiinţa şi felurile cultului divin ortodox, Ortodoxia, anul LV, nr.3-4, 2004, p. 75). Săvârşirea Sfintei Euharistii noaptea, cum se întâmplă astăzi în noaptea Învierii, a facilitat un proces de tranziţie de la ziua liturgică de sâmbătă la cea de Duminică. Încet, încet, sâmbăta îşi pierde din însemnătatea şi locul ei îl ia Duminica, care devine sărbătoare specific creştină, pentru că în această zi a avut loc cel mai important eveniment din istoria mântuirii noastre şi anume Învierea Domnului. De aceea, toate adunările liturgice, mai cu seamă cele euharistice erau consacrate acestei zile (Adrien Fortescue, La Messe, Trad. de l’anglais par A. Boudinhon, Paris, p. 8). Despre intrarea ei în uz ca zi dedicată oficiului liturgic ne dau mărturie şi Părinţii Apostolici, îndemnând pe creştini să o cinstească: „Cei ce au trăit în rânduielile cele vechi şi au venit la noua nădejde, să nu mai ţină sâmbpta, ci Duminica în care şi viaţa noastră a răsărit, prin El şi prin moartea Lui” – spune Sfântul Ignatie al Antiohiei (Sf. Igniatie Teoforul, Epistola către Magnezieni, Trad. de Pr. D. Fecioru în Scrierile Părinţilor Apostolici, PSB vol. I, Bucureşti, 1979, p. 167). Sfântul Iustin Martirul o numeşte „ziua Soarelui, deoarece aceasta este prima zi în care Dumnezeu, schimbând întunericul şi material, a creat lumea, iar Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, în aceeasi zi a înviat din morţi” (Sf. Iustin Martirul, Apologia I, Trad. în româneşte de Pr.prof. Olimp N. Căciulă, col. PSB, vol. II, 1980, p.71).
Acest obicei se generalizase încă din prima jumătate a secolului întâi al erei creştine. Concomitent cu serbarea Duminicii s-au încetăţenit şi celelalte două praznice împărăteşti şi anume Paştele şi Cincizecimea (Fapte XVIII, 21; XX, 16), la început ca prelungire ale sărbătorilor iudaice corespunzătoare, după care li s-a atribuit o semnificaţie nouă, cu obiectiv şi spirit creştin(Arhim. Lect. Dr. Vasile Miron, op.cit., pp. 77-78). Biserica se identifică cu Euharistia care o constituie şi o manifestă, iar cel ce se împărtăşeşte mărturiseşte solemn: „Văzut-am lumina cea adevărată, luat-am Duhul cel ceresc”. Dimpotrivă, cel care nu se împărtăşeşte din „minunea” Învierii nu poate înţelege ce sunt Paştile, ce sunt frumuseţile cu care ele ne întâmpină şi ne înzestrează, pentru că este cu adevărat mort. Iar „minunea” nu este alta decât aceea care se descoperă pe Sfântul Altar. Canonul învierii ne invită, mai ales, în Sfânta Zi a Sărbătorii: „Veniţi să bem băutură nouă …”. „Împărtăşirea cu Sfintele Taine, în Ziua Învierii, ne deschide calea cunoaşterii de noi înşine, mai precis calea de a ne cunoaşte în lumina Învierii, cu întreaga noastră iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii noştri, vii şi adormiţi. Dacă vrem să ştim cum se cuvine a iubi cu adevarat, să ne apropiem de Sfânta Euharistie” (Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan, op. cit., p. 286 ). „Numai în măsura în care te dăruieşti, eşti în stare să iubeşti” – explică părintele professor Ilie Moldovan, dăruirea noastră trebuie să se îndrepte întâi spre Dumnezeu, după modelul pe care ni-l dă Mântuitorul Iisus Hristos, „numai în duh de jertfă ne putem apropia de Dumnezeu”(Ibidem. p. 286). „Cuminecându-ne cu Sângele Domnului mintea noastră devine mai luminoasă decât focul, iar sufletul mai frumos decât aurul. Cei ce primesc întru evlavie Trupul Stăpânului stau împreună cu îngerii” (Ibidem. p. 287).
Trecerea prin moarte spre Înviere.
„Paştile” înseamnă în limba ebraică „trecere”; trecere de la om la Dumnezeu, de la pământ la cer, de la cele vremelnice la cele veşnice, de la întuneric la lumină, de la sărăcie la bogăţia slavei. Hristos rămâne Paştile permanent sau trecerea continuă, ca să putem trece şi noi în orice timp împreună cu El în planul învierii şi al vieţii de veci. Lăudând pe Hristos cel înviat, nu uităm să lăudăm şi Crucea Lui, căci prin ea s-a înfăptuit trecerea de la moarte la viaţă şi prin ea putem face şi noi această trecere: „Crucii Tale ne închinăm Hristoase şi sfântă învierea Ta o lăudăm şi o slavim”. (slujba Utreniei). Moartea şi Învierea Domnului trebuie privite împreună, ca un întreg, aşa le-au privit Părinţii Bisericii, aşa cum le primeşte Biserica în viaţa ei liturgică. Când pomeneşte de Cruce, Biserica nu uită de Înviere şi când se bucură de Înviere, se gândeşte totodată la Cruce (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Legătura interioară dintre moartea şi învierea Domnului, în S.T., nr. 5-6, 1956, p. 275).
Orice Liturghie e o zi de Paşti
Fiecare credincios care merge la Sfânta Liturghie poartă cu sine lumea, nu-şi aduce numai propriul trup, cu slăbiciunile şi patimile lui. Duce cu el întreaga sa relaţie cu lumea naturală, cu creaţia (Mitropolit de Pergam, Iannis Zizioulas, Creaţia ca Euharistie, trad. de Caliopie Papacioc, ed. Bizantină, 1999, p. 195). Credicioşii nu merg la biserică singuri, ci însoţiţi de darurile creaţiei, pâinea şi vinul; aduc înaintea lui Dumnezeu hrana – viaţa lor, care devine în Sfânta Euharistie altă hrană – Trupul şi Sângele Domnului – viaţă veşnică. Chemăm Duhul Sfânt „peste noi şi peste darurile ce sunt puse înainte”, cerem transformarea vieţii, a darurilor şi a celor care participă la aceste daruri.
Maxim Mărturisitorul, arată, în capitolul 24, din Mystagogia, că împărtăşirea Euharistică face din oameni, dacă aceştia se împărtăşesc în mod vrednic, persoane care pot primi harul îndumnezeirii datorită asemănării lor cu Dumnezeu. Taina nu are numai un caracter demonstrativ, ea este efectivă, fiind cauza a ceea ce este scopul ei final, în dumnezeire (Lars Thumberg, Omul şi cosmosul în viziunea Sf.Maxim Mărturisitorul, Ed. IBMBOR, 1999, p. 158).
Viaţa noastră – un Paşte continuu
Împărtăşindu-ne de Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos, dobândim arvuna Învierii şi a vieţii de veci, tocmai prin faptul că ne ridicăm viaţa pământească la starea de jertfire şi de dăruire, străbătută de puterea jertfei lui Hristos. De aceea, împărtăşirea se face „spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci” (Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, vol. II, Ed. Cristal, Bucureşti, 1995, p. 164). De fapt, toată viaţa noastră este un Paşte continuu, un neîncetat urcuş spre Înviere prin Cruce, adică prin asceza trupului şi răstignirea propriilor patimi (Arhim. Dr. Vasile Miron, Despre semnificaţia Sfintei Cruci şi a Învierii Domnului în slujbele Bisericii, Ortodoxia, anul XLVIII, nr. 1-2, 1996, p.93), pentru care ne şi rugăm în cântările noastre zicând: „Cel ce pentru noi cu Trupul patimă ai primit şi a treia zi din morţi ai înviat, patimile noastre cele trupeşti vindecă-le şi ne ridică din greşelile cele cumplite, Iubitorule de oameni şi ne mântuieşte pe noi” (Stihirea a IV-a de la Stihoavna Vecerniei de sâmbătă seara, glasul al V-lea).
Praznicul Învierii Domnului reprezintă un moment de nespusă bucurie pentru întreaga creaţie slobozită din întunericul păcatului. Biserica prin glasuri de cântări duhovniceşti, cheamă cu acest prilej, întreaga zidire să se bucure şi să se „veselească dumnezeieşte, că a înviat Hristos ca cel Atotputernic” ( Stihirea a IV-a din cântarea a IV-a de la Canonul Paştelui). Această bucurie, care copleşeşte inimile şi sufletele noastre în atmosfera strălucită de „neapropiată lumină a Învierii” (Stihirea a II-a din cântarea I de la Canonul Paştelui), este o anticipare a „veseliei celei veşnice” pe care o vom gusta împreună cu Hristos la Cina cea Cerească în Impărăţia lui Dumnezeu.
Pr. Drd. Alexandrescu Marinel